Domnul Ioan Şiman a fost, în activitatea pe care a prestat-o pe tărâm şcolar şi cultural, un om care şi-a asumat răspunderea şi sarcinile sociale în asemenea grad încât s-a apucat el, cel ce era directorul, şi câţiva oameni din sat să construiască şcoala pentru copiii acelui sat. A cântat în cor, apoi a dirijat coruri, a fost director de Cămin Cultural şi zeci de ani director de şcoală. Un dascăl demn care n-a precupeţit nimic pentru a deveni modelul foştilor lui elevi, care nu de puţine ori, când ajung în impas îl mai caută şi astăzi. După pensionare cu neliniştea celui care nu cunoaşte odihna, cu spiritul lui inconfundabil, a perceput şi insistat pe acest segment de “limbă română”, căruia dacă i te dedici total, reuşeşti în patru versuri să descrii viaţa, traiul, fenomenul politic, dar şi o subtilitate în limbă care se atribuie doar elitiştilor. La început ca hoby, apoi cu meticulozitatea care-l caracterizează, după ani buni a încropit acest Club epigramistic “Spinul” care astăzi este renumit. Nu greşesc dacă spun că epigramele noastre, au fost citite, de români evident, şi în Londra, în Montreal şi probabil că şi în alte părţi ale lumii de unde încă nu avem semnale. Datarea clubului, de către Preşedintele ei, este 1 aprilie 2002 cu toate că deja ne cunoşteam dinainte. Membrii clubului din care este format acest cenaclu au un crez în valoarea prieteniei mai presus de ori ce ambiţii şi pretenţiozităţi personale, dar fără a distruge personalitatea. Curiozitatea este că deşi încă nu toţi membrii au ajuns la valoarea primilor cinci, este absolut sigur, că fără ceilalţi, mai puţin versaţi deocamdată, nu ajungeau nici primii la gradul de măiestrie atins. Fac aceste remarci nu pentru a calma orgoliul unora ci doar pentru a reflecta ce prietenie sudată are acest Club, o prietenie de care fiecare este mândru. Şi aşa cum spuneam, deoarece vom împlini în curând cinci ani, am considerat că a sosit timpul să-i prezint pe membri Clubului “Spinul” şi domniilor voastre în paginile ce urmează. Poate că acum şi Domnul Şiman îşi va evalua şi preţui mai mult munca dânsului, o muncă ce la începuturi s-a “bucurat” de toate răutăţile, şi acestea veneau din toate direcţiile. Acum EL ca TATĂ A EPIGRAMIŞTILOR BĂIMĂRENI, deoarece şi el e născut în APRILIE, îi urăm şi lui şi revistei noaste, muncii noastre şi Clubului “SPINUL”: LA MULŢI ANI!
Revista noastră, “SPINUL” de care suntem mândri cu toţii, chiar dacă nu toţi putem fi trecuţi pe coperte, a scos primul număr în ianuarie 2006 şi în momentul în care scriu, uite că avem în lucru numărul patru. Revista are scopul de-a populariza epigramele produse de noi în ţară, de-a prezenta munca Clubului şi dacă aceasta are vre-un succes, ne vom prezenta chiar şi pe noi, acei care trudim pentru a perfecţiona epigrama, dar şi a lovi în unele tare sociale şi politice, de-a propune lumii să adopte o viaţă morală, creştinească cât se poate de corectă. Nu în ultimul rând să facem haz noi între noi, uneori “haz de necaz” , să ne veselim că::”Aşa e viaţa….” Pentru realizarea revistei “SPINUL”, Domnul Ioan Şiman, preşedintele acestui club epigramistic, şi-a mai asumat încă două funcţii, evident neretribuite, de redactor-şef şi tehnoredactor. Cu alte cuvinte el realizează concret fiecare număr, pe ici pe colo, ne mai dăm şi noi cu presupusul ori cu gâlceava.

Se pare că problemele care se pun la ori ce început de drum, sunt multiple aşa că de câte ori apare câte o deplasare, problemele rămân şi sânt aceleaş indiferent de câte ori vom merge undeva şi indiferent ce vârstă au pasagerii. Nici noi n-am fost atât de surprinşi când am reauzit, a câta oră: “unde-i cutare persoană, dacă ştie cineva că o să mai vină şi alţii, s-ar putea să nu încăpem în acel mijloc de transport (aici parcă toţi şi-au verificat pe furiş burţile)”, ca în final să constatăm că întârzie şoferul. Cald domnule… Chiar acum un băiat din Sighet, care a venit cu domnul Muste şi Ciuban, şi-a dat seama că nu mai are ţigări. Domnul Sabău a făcut oficiul de gazdă şi s-a dus să-i cumpere. Când toate aceste probleme, într-un fel sau altul şi-au găsit o rezolvare, ne-am îmbarcat şi atunci am constatat că, de fapt toate au fost doar nişte probleme artificiale cauzate doar de precipitarea şi nerăbdarea noastră de-a ne vedea la destinaţie propusă. Pe ruta Baia Mare-Ocoliş, nu putem spune că şoferul n-a ştiut drumul, dar avea “în spate” atâţia cunoscători ai acestui traseu, că era imposibil să nu-l ajute… fiecare în felul lui, enervândul. Bineînţeles c-am ajuns la destinaţie cu bine şi odată coborâţi din microbuz, ne-am grăbit să ne întâlnim cu gazda care era unul şi acelaşi om, ce a iniţiat şi realizat acest proiect, ce se desfăşura în… propriai casă. Sinceritatea cu care ne-a întâmpinat, ne-a alungat şi temerile ce ne-au mai rămas. Mai mult, am fost impresionaţi de capacitatea gazdei de-a stăpâni evenimentul, ce urma să se aibe loc. Această manifestare, era o noutate pentru noi, era copleşitoare, cu toate că atribuţiile noastre, ale participanţilor, erau dintre cele mai plăcute. În curte, lângă un loc cu iarbă proaspăt semănată, sub un nuc ce a trecut de un secol, străjuia mulajul unuia dintre căpitanii lui Bogdan Intemeitorul, “atent” ca astăzi şi aici să domnească ordinea impusă de Vodă şi fiecare să se simtă în siguranţă. Era mulajul unei piese a Ansamblului statuar al Domnitorului Bogdan Vodă, operă a sculptorului Ioan Marchiş, gazda noastră de astăzi, totodată are funcţia oficială de Inspectorul şef al Inspectoratului pentru Cultură Maramureş. Domnul Marchiş, până am ajuns noi işi exersa şpaclu pe o pânză. Din cele ce se văd pe pânză, pictura căruia urma să-i dea viaţă, era o provocare artistică a pictorilor băimăreni consacraţi în acest domeniu, de-a aduce vechiul centru al Cetăţii Baia Mare la o unică sinteză, pe care s-o recunoască ori ce om de artă dar si profanii. Această sinteză, caracteristică municipiului, era structurată, pictură care, acei care o execută, ţineau să conţină dacă se poate toate elementele arhitectonice cunoscute din arealul Centrului Vechi, şi probabil că acea pictură, dacă va avea reuşită în sistematizare, v-a deveni cândva, un simbol heraldic, o pecete a lui RIVULUS DOMINARUM. Gazda s-a bucurat de sosirea prietenilor şi a musafirilor, întrerupându-şi lucru şi meditaţiile, cu câte unul, ori cu mai mulţi odată, funcţie de dorinţe şi plăcere prezentându-ne domeniul Domniei Sale, dar “smulgându-I” şi unele declaraţii despre conceptele care l-au dus de-a realizat ca acest loc de odihnă personală, care este casa fiecăruia, dânsul să şi-o transforme pentru 10 zile în tabără de creaţie, de muncă creativă. Domeniul artistului Ioan Marchis, este conceput ca o Casa de primire, dar si ca un atelier de creaţie şi creativitate pentru acei care îşi doresc acest lucru. Obiceiul acesta, de-aţi pune domeniul, casa şi averea, în slujba oamenilor de artă, pe aceste meleaguri durează de sute de ani, cu minima pauză impusă de regimul comunism, şi această reluare spectaculoasâ fâcutâ posibilă de domnul Marchis, care astăzi a deschis oficial această tabără, care prin grija lui şi cu asentimentul său a devenit Tabăra Naţională de literatură şi pictură – ARCHEUS. Susţinerea financiară a făcut-o tot gazda, cu toate că a mai avut şi alţi sponsori, spre lauda lor. Deci în premieră, în casa sculptorului Ioan Marchiş astăzi s-a deschis Tabăra Naţională–2006 Baia Mare – Ocoliş, ocazie cu care se reinstituie beneficul obicei al retragerilor strategice a oamenilor de culturâ şi artă, în ori care anotimp al anului, de către ori cine doreşte să lucreze şi să creeze în acel spatiu, fără a i se pretinde vreo contribuţie la cheltuelile casei, necesare propriile sale consumuri. Am putea spune despre acest gest, că este nu numai o initiativâ bine venită, generoasă chiar, care vine în momente grele atunci când unii dintre noi, datorită slabelor realizări bănesti, a lipsei uneori a castigurilor, creatorii cu perspective culturale certe, ce nu-şi pot permite acest lux, sunt bineveniţi în această “insulă a culturii” unde are tot ce îi trebuie, singura lui obligatie fiind de-aşi lăsa fantezia debordantă să lucreze prin intermediul pixului său, penelului sau a dălţii şi ciocanului. Pentru mulţi nu s-a putut face acest lucru, deoarece pur şi simplu atunci nu exista Casa Marchiş, Casă şi adăpost, spaţiu şi mâncare. Azi 8 iulie 2006 s-a ridicat un paos pentru sufletele celor care ne-au părăsit, pomenind peste 50 de dispăruţi dintre noi, acei care participăm la acest paos, unde cinstim memoria oamenilor de cultură dispăruţi. Cei aproape 60 de oameni de cultură, dar şi alţi oameni implicaţi în cultura judetului ne-am grupat în jurul troiţei de la intrarea pe Domeniul Marchiş.. Dupâ aceastâ “veşnică pomenire” adusă celor trecuţi la cele veşnice, au rostit, la locul de prânzire, câteva vorbe de adevărată simţire pentru a releva bogata activitate a Domnului Ghenceanu, ce în aceste zile împlineşte o frumoasă vârstă. Domnul Ghenceanu, este un om de-o adevărată valoare culturală, dar valoarea domniei sale a fost creşterea calităţii lucrărilor, spunea Domnul Marchiş, multora dintre noi, prin calitatea impusă de domnia sa, prin redactarea a aproape 200 de cărţi, care apoi au fost editate. Munca Domniei sale, cu toate că o executa singur şi în tăcere martor fiindu-i doar pixul, se dispersa ca undele acustice din aproape în aproape contaminând pe toţi acei care doreau să se adape la cultura naţiei sale. Si daca acesta munca are un spatiu mai restrans, prin munca dânsului, de director al Teatrului Municipal, si-a extins această munca de impunere a culturii naţionale şi internaţionale în masele care formau cetăţenii municipiului şi nu numai în Baia Mare. Cu drag şi plăcere i-am cântat un “La multi ani” chiar dacă am băut inainte o bere rece. Dupâ aceste momente de înălţare sufletească unde au mai rostit alese cuvinte si Domnul Teodor Ardelean, directorul bibliotecii “Petre Dulfu” apoi a revenit cu alte precizări gazda noastra domnul Marchis. Alesul scriitorilor maramureşeni, Ion Burnar şi alţii se intrerupeau între ei pentru a rosti cuvinte de laudă iniţiatorului acestei minunate acţiuni. Unii au considerat că nu ar fii rea “niţică linişte”, aşa că s-a sevit masa, care era o combinatie între o masă câmpenească la iarbă verde, am spus un gulas, un aperitiv al unei mese de ocazie şi o frigăruie vânătorească. Doresc să spun că s-ar putea ca aceste bucate, ori cum erau gustoase şi au venit exact când trebuia, dar după ce s-a aflat că au fost făcute de un preot şi un profesor de muzică care mai era şi director, chiar că n-a mai rămas nimic din savuroasele bucate. S-a simţit şi aici bunătatea celui care se străduieste să facă ceva în toate, pentru oamenii de cultură ai acestui judet, şi spun acest lucru rememorând unele întâmpări pe vremea când “eram o masă omogenizată”.
– La o muncă de pălmaş, evocă unul dintre oaspeţi, în vremuri trecute, undeva la o carierâ de piatră, ne-am adunat fel de fel de oameni. Erau din acei cărora “dosarul personal” scârţia, ţărani care au refuzat să lucreze în colhozuri, foşti puşcăriaşi numai ei ştiau pentru ce şi elevi veniţi în vacanţă să “prindă” un ban. Toată această adunătură de oameni spărgeam piatră pentru a “construi drumurile socialismului”. Starea de fapt între atâtea feluri de oameni cu atâtea feluri meseri şi secrete, era foarte încordată, cu atât mai mult cu cât oamenii ce lucrează la munca brută, reacţionează brutal. Cu toate acestea fără o glumă, ori cât de şchioapă o fi fost, nu se putea muncii. Cumva trebuia “spart” şi aerul acela apăsător care ne stăpânea pe fiecare. Un oarecare Nandy, şi el probabil că avea “greşeli” în dosarul personal, şi-a găsit un bătrânel de bună cuvinţă, de care uneori se mai lua, cu el mai încerca un oarecare soi de glumă, dar era destul de atent ca prin glumele lui, să nu lezeze pe cineva, deoarece acela-i putea “răspunde” imediat cu o “replică” cum nu şi-ar dori nimenea. Omul acesta, bătrânelul, Badea Onisim, a refuzat categoric să lucreze pentru camunişti în GAC, aşa că s-a văzut şi el printre “liberţioniştii “ de la Cormaia. Într-o seară Nandy il luă la rost pe Badea Onisim, personajul nostru de-o credibilitate naivă, cu un suflet de floare, care era ferm convins că tot ce-i iese omului din gură sânt lucruri reale, adevărate, nicidecum vorbe nesărate. Între celelalte întrebări cu care-l chestiona Nandy pe Badea Onisim erau şi din acestea:
-Bade Onisim ce te vei face dumneata dacă vin comuniştii? (ce poveste parcă nu erau comuniştii chiar pe pământul lui pe care gratis l-a “oferit” GAC-ului?)
-D’apoi ce mă-oi face? Ce s-o face tătă lumea…
-Bade Onisim, dar dumneata nu ai auzit că toată lumea va mânca la cazan.
-Nu. D’apoi ce ne-or da de mâncare la cazan la atâta lume?
-Macaroane cu brânză.
-Apoi domnule’ alea nu-s aşa de rele… La macaroanele lui Badea Onisim mă gândeam când am ajuns la Casa Marchiş. Dacă el nu era un iubitor de artă şi de oameni, de artşti şi scriitori, ne făcea şi el nişte macaroane cu brânză, nu ne răsfăţa cu frigărui vânătoreşti. Prin asemenea dovezi, prin asemenea aprecieri ale dânsului în toate planurile, rezultă clar că ideile domnului Marchiş sunt planuri serios gândite. În întreaga sa preocupare ce o are pentru cultura judeţului şi a oamenilor de cultură se implică serios, la nivelul funcţiei ce o deţine. Aş mai spune la nivelul sufletului şi a înţelegerii Domniei Sale de artist, care nu mai are nevoie de nici-o reclamă. Mi s-a întâmplat să mai fiu şi altădată oaspetele Casei Marchiş şi a domnului Marchiş, dar nu numai eu, cred că nici-o persoană care i-a călcat pragul n-a plecat de la domnia sa nemulţumit.
După masă ne-am întâlnit cu bucuria debordantă a domnului Perţa şi a domnului Morar care printre altele zicea că-şi cunoaşte traducerea numelui în peste 23 de limbi. Eu l-am crezut necondiţionat şi i-am spus că probabil meseria din care ise “trage” numele domniei sale, să fi fost la fel de răspândită şi veche ca şi meseria de fierar. Dânsul, diplomat cum îl ştim, mi-a zis: Nu, morăritul este mult mai vechi decât fierăria, deoarece prima dată i-a trebuit omului pită şi apoi celelalte.Am vrut să-l “trag “ puţin mai “înspre înainte de Hristos”, dar preotul a început slujba şi s-a făcut linişte. Nu ştiu de ce am spus preotul, deoarece erau patru preoţi, şi pe dânşi i-am lăsat lângă troiţă în soare iar noi am stat la umbră, alături de Doamna şi domnul Cărăuşan, de domnul Peterliceanu, pe partea de Nord, ceilalţi erau plasaţi sub copacii din partea de Vest. Mi-am adus aminte că l-am uitat de la pomenire pe George Maria Banu, cel care mi-a dat întâlnire dincolo. I-am spus şi lui Jurcă şi ne-am îmbufnat amândoi, drept care am transmis-o mai departe domnului Ardelean, care a dat din cap a dojană. De fapt avea dreptate dacă nici noi… nu ne cunoaştem pe noi…Cu toate că eram cam tot timpul lângă domnul Mihai am povestit puţin. De fapt unde sunt atâţia oameni, pentru mulţi este greu să-şi termine spusele, doar dacă nu fac parte dintre acei care nu concep să nu-şi termine ce au de spus, cu toate că uneori ar fii mai bine să nu…Aici avem pe domnii, Perţa, Morar, Sabău, Jurcă, şi mai sunt şi alţii dar azi nu erau aici. Pe maşină la întoarcere şi domnul Ghenceanu lăuda spiritul acesta de prietenie care-i într-o fază atât de superioară, nobilă, de-aşi pune casa şi avutul în slujba prietenilor. Spunea acest lucru cu oarecare invidie, deoarece un asemenea altruism este de neconceput, cu atât mai mult cu cât şi băutura pe care o are o pune la dispoziţia musafirilor este din producţia proprie. Nobleţea lui Marchiş este neîngrădită şi atribuită ori cui. La astfel de manifestări, serile devin romantice, pe lângă chitara doamnei Adela Naghiu se mai adaugă nişte voci care crează starea sentimentală, starea de vis. La toate acestea cazarea în fân din podul şurii are şi ea farmecul ei, cu atât mai mult cât pentru unii acest lucru se întâmplă numai aici. Din Vişeu a sosit toţi invitaţii, domnul Ciuban şi alături de el şi Perţa şi ceilalţi confraţi. Am avut musafiri din Satu Mare, domnul Bala, Vulturescu, şi încă trei băieţi mai tineri, au venit şi scriitori din Cluj şi toţi s-au bucurat de o asemenea tabără. Prima parte a lucrărilor s-a terminat la patru dupăamiaza când băimărenii au plecat, nu ştiu exact dacă acest lucru l-a făcut şi domnul şi doamna Scheanu, dar pentru ceilalţi începeau problemele organizatorice, despachetarea şi locurile de cazare. Pentru a nu spune că unii erau dinainte “mai nedormiţi” şi trăgeau la somn. Cu maşina care am coborât a mai venit şi Pungă care spunea că mai are de-şi luat combina frigorifică după care a umblat toată săptămâna trecută. Nu ştiu cum s-a rezolvat la masă că la un moment dat nici el nici eu nu aveam farfurie. Eu m-am abonat la farfuria lui Burnar, Pungă nu ştiu cum şi-a rezolvat problema. Lângă noi stătea un bătrân care spunea că-i din satul vecin. Dânsul nu auzea şi de aceea vorbea încet. Eu nu auzeam ce spune deoarece toate le zicea prea încet. Nu l-am uitat pe domnul Leşiu, dar cu domnia sa m-am consultat cam tot timpul de aceea am lăsat să se închee cu el aceste pasaje de început. Un rol mai aparte a avut şi culegătorul de folclor Ştef, care aici, în acest cenaclu s-a lansat, citind o piesă de-a dânsului, lucrare care apoi a fost publicată în presă. Mai erau domnul Tomi de la Sighet, Nicu Remeţean miliardarul nostru care a editat România km O, dânsul s-a transformat în gazdă servind pe acei mai puţin familiarizaţi cu CASA cu ce solicitau dânşii. Pe Alexa Gavril Bâle nu l-am uitat deoarece i-am dat o carte pe CD şi acest lucru l-a înfuriat nespus de mult fiindcă lui nu-i plac cărţile aşa, lui îi plac cărţile să le vadă pe raft nu în “oglinjoară”
Aşa aş putea spune că s-a desfăşurat deschiderea şi primele ore ale TABEREI NAŢIONALE DE LITERATURĂ ARCHEUS 8-16 iunie 2006 CASA Marchiş Baia Mare –Ocoliş

La doi ani de la fiinţare
În data de 20 aprilie 2004, întâlnirea umoriştilor epigramişti din Cenaclul băimărean “Spinul”, s-a remarcat ca una dintre acele zile de care se leagă adjectivul “deosebit”, deoarece se împlineau doi ani de la această formă de asociere a epigramiştilor în “Club”, formă prin care a dobândit şi statutul juridic dar mai ales, odată realizat acest pas, membrii fondatori au înţeles că nu titlul sau forma juridică contează ci munca şi strădania lor, care dacă şi-au dorit-o legiferată, şi ea va trebui să fie pusă în evidenţă continuu, nu prin apariţii sporadice cum era până mai “ieri”. Să vezi şi să nu crezi ciudăţenia lucrului, oameni care erau sătui de înregimentarea în partide, sau în politică, s-au autoobligat să se înregimenteze la această muncă, care nu este cu nimic mai prejos ca altele şi cu nimic mai uşoară. Sincer să fiu, când Domnul Şiman umbla cu actele la dânsul şi ori unde pleca, le lua şi pe acestea cu el, cu rugăminţi la diferite persoane şi adeziuni de noi membri, nu credeam că va putea cineva rezolva problema acestui club, din moment ce nu era mare lucru nici în “Asociaţia scriitorilor Baia Mare” care deja era în funcţie de o bună bucată de timp. Acum deja la acest capitol se pot face, se pot menţine, dar mai ales se poate aduce un spor de calitate la această formă literară, epigrama, care era considerată, şi se pare că mai este încă astfel considerată, ca un gen minor, neînsemnat literar. Rerăsfoind cartea, care urma să aibă “lansarea ei”, eveniment inclus pe ordinea de zi al acestei întruniri, facem vorbire de DESCÂNTEC DE …RĂSPĂR a lui Ioan Şiman, constaţi că ceea ce cândva era o joacă, un pas spre o relaxare intelectuală, a devenit o muncă asiduă, muncă serioasă care a dat roade foarte bune. Impunerea cenaclului între fenomenele literare într-un timp atât de scurt, s-a produs deoarece a intrat în obişnuimţă ca acestă muncă cultural-intelectuală, să se execute, la calitatea pe care o cunoaşteţi. De aceea activitatea noastră se bucură de multă consideraţie din partea celor care ne citesc. Consideraţia aceasta s-a materializat în primul rând, cu câştigarea unei rubrici permamant în cel mai citit ziar judeţean. Următorul pas a fost acceptarea acestui “Club” în sediul în care ne desfăşurăm şedinţele, sediu care aste inclus în clădirea Bibliotecii Judeţene şi nu în ultimul rând, premiile obţinute de membri cenaclului “Spinul”, premii cu rezonanţă naţională, ce le-au adus mari onoruri, şi poate că acestea au fost foarte râvnite, deoarece au fost date de jurii pertinente: Apoi a urmat recunoaşterea prin PUBLICAREA de prezentare a CENACLIŞTILOR BĂIMĂRENI, fiind acceptaţi şi mai apoi şi publicaţi ÎN REVISTA NAŢIONALĂ A EPIGRAMIŞTILOR ROMÂNI, “EPIGRAMA”( Nr. 33, septembrie-noiembrie 2005). O a doua prezentare a Clubului “Spinul” se va face în revista EPIGRAMA Nr. 44 iunie 2006. Era făcută această prezentare a clubului după ce Şiman, Micle, Bud, Fârte, Găinariu, Filip au devenit “de-ai casei” în revista epigramiştilor din România. Cred că se poate spune, că acesta a fost balsamul, dar şi impulsul, care l-a obligat pe fiecare membru al cenaclului la cea mai serioasă muncă posibilă în domeniu. Acest demers a fost conceput în aşa fel încât să se înscrie în exigenţele culturale şi intelectuale ale genului literar, ca “producţia” epigramelor să fie la nivelul epigramelor care astăzi se scriu în ţară. Dar pentru asta câte drumuri n-a făcut Şiman la Bucureşti, câte intervenţii la diferite organe de conducere din municipiu n-a făcut Domnul Mihai, pentru ca în sfârşit să nu ne mai batem capul de doagele nici-unui bufet şi să putem reflecta în linişte la ceea ce doream a creia, în casa noastră. N-au fost puţine nici drumurile făcute la ziar de Domnul Bud şi Micle. Câte rugăminţi nu le-a adresat doamna Găinariu ca să ne “primească ceva” şi să spunem că uneori “opera” tipărită nu că nu semăna cu cea oferită spre publicare, uneori era cu totul altceva, situaţie datorată unor greşeli sau intervenţii pe text. Doamne nici nu-ţi vine a crede câte piedici şi umilinţe au fost, dar uite că toate au fost depăşite şi “Spinul” fiinţează şi are în continuare realizări frumoase. Acum după cum zicea şi Domnul profesor Dr. Achim Valeriu, “au dispărut ziare, edituri şi multe intreprinderi, în perioade destul de scurte, dar voi, Cenaclul Spinul, născut în chinuri, căruia puţini oameni i-au acordat vreo şansă, începe să-şi facă singur publicitate”. Azi au fost prezenţi la această şedinţă 12 cenaclieri, cu toate că clubului îi stă mai bine cu 13. Invitatul de onoare a şedinţei a fost Domnul prof. Dr. Achim Valeriu, directorul Editurii Gutinul, persoana prin a cărui filtru şi editură a trecut şi prima carte a subsemnatului, dar şi cea de-a zecea a Domnului Şiman, şi tot în editura domniei sale au debutat, de bun agur mulţi alţi poeţi şi scriitori băimăreni. A făcut eforturi numai de el ştiute şi Domnul Bodnar Mihai (Baicu Capul), profesorul căruia i s-a amputat un picior chiar în acest început de an. Domnia s-a a pus serios umărul la “transferarea” “Spinului” la Baia Sprie, el fiind gazda mai multor întâlniri ale epigramiştilor în acel oraş. N-a fost să fie, a ieşit aşa cum se vede. Ne-am bucurat de prezenţa la acest cenaclu şi a Domnului Paul Antoniu, un actor de excepţie, inteligent şi sensibil la problemele urbei, devotat prieteniei, dânsul fiind unul dintre meritori epigramişti băimăreni. Domnia sa s-a scuzat că nu poate face faţă la toate tentaţiile care le are la ora asta, spectacole la Teatru, spectacole de actor prin ţară, scrie ( să auzi asta la un om de 67 de ani vă imaginaţi cum se poate “învârti”), dar că Domnia Sa este perpetuu alături de noi şi ca să ne demonstreze acest lucru, a dat citire la patru epigrame dedicate aniversării a 70 de ani a domnului Şiman Ioan, care în afară de faptul că erau foarte reuşite, folosindu-se de arta domniei sale în a recita, l-a făcut pe Şiman să-i dea lacrimile, lucru de necrezut la aşa oameni şi asemenea evenimente. Au lipsit unul dintre “fondatori” clubului, actorul Pop Mircea, om greu de 180 kg care era foarte subtil în epigrame, are publicate şi două cărţi de versuri şi o piesă de teatru a cărei prezentare la Constanţa a fost premiată cu locul I(1999). Dânsul a părăsit oraşul pentru capitală. Dar nu i-a mers. Cu greutatea lui l-au băgat într-un “CANAL ” care zic unii c-ar fi al televiziunii. Mă rog fiecare cu destinul său. Dintre fondatori ne-a părăsit şi Roman Gheorghe, fost director adj. al Teatrului Municipal care ne-a “cazat” mult timp prin culisele teatrului. Dânsul era nemulţumit că tot ce se citeşte intră în patrimoniul cititorilor. Zgârcit cum e şi-a făcut un ziar al lui pe care-l mângâie el şi Ciaşcai, şi când n-au de cine râde, râd unul de altul. Este vorba de gazeta (H)ORA LOCALĂ. Uite domnule cine trage sforile timpului la actualul Mitică, şi de ce? Apoi a fost prezent şi Domnul ing. Micle Mircea persoană deosebit de sociabilă, care pe vremuri purta un scut permament deoarece membrii “spinului” îl cam împungeau pe ici pe colo şi domnia sa ca bărbat elegant şi impozabil nu se cădea să umble cu nădragii găuriţi de alţii. Poate că doar acum ne dăm seama cât de ne-a lipsit Domnul Micle înainte de-a ni se ataşa, chiar şi atunci când ne înţepam reciproc. Sincer să fiu rar om cu asemenea ambiţie şi capacitate de muncă şi stăruinţă de-a publica în mult dorita revistă “EPIGRAMA”, DAR UITE CĂ S-A PUTUT şi-i urăm cum se spune “s-o ţină tot aşa”. Dacă se rezolva altfel cu autobuzul spre şi de la Vişeu şi ar fi putut pleca şi Domnia Sa, sunt sigur că aducea şi dânsul un premiu, ori poate-i îi lăsa acolo pe ceilalţi doi, care au participat şi au fost şi laureaţi. Ne referim la Domnul Şiman şi Doamna Viorica Găinariu, care cu ambiţiile cunoscute de noi, nu le-au permis nu ştiu cîte celor din juriu. Ei modeşti au luat “numai” locul II şi trei. Dar astăzi Domnul Micle nu a citit epigrame, a citit elogii la ceea ce înseamnă şaptezeci de ani risipiţi, sau poate cumulaţi în diferite forme de acumulări, şi sub diferite forme de prezentare. Nici Doamna Viorica n-a citit epigrame ci doar pastile cu specific şi adresabilitate sărbătoritului Şiman care se ştie că-i “Domnul Preşedinte”, dar cu ceva vreme mai înainte i-a spus Paul Antoniu cum să ducă politica lui cu noi, dacă vrea să se mai aleagă. De nu…ce?
Însărcinatul cu monitorizarea şedinţei a fost Excelenţa Sa Domnul ing. Nistor Bud care, ca ori ce epigramist ce se respectă şi-a permis să-şi ia “EXCELENŢA” ÎN PREGĂTIREA ŞI OCROTIREA AURULUI VERDE. I-au înmânat acest titlu în data de 13 aprilie 2004, ocazie care este un nou semn de recunoştinţă, pentru un om care a avut realizări deosebite în munca sa de arhitect al pădurilor, de creştere a materialului seminal, de protecţia ei, de asanarea ei şi în final de pregătirea bazei teoretice pentru urmaşi. FELICITĂRI DIN TOATĂ INIMA, Domnule Bud, cu atât mai mult cu cât această performanţă “ s-a clocit” în capitală şi acolo v-au invitat să vă onoreze cu titlu de EXCELENŢĂ. Domnul ing. Bud a prezentat desfăşurătorul zilei şi tot acum s-a hotărât şi data viitoarei şedinţe. N-a uitat să amintească de cotizaţii, de primiri de noi membri şi de viitoarea antologie care se naşte, dar ce m-a impresionat la el a fost “Cuvântul de preţuire şi aniversare” citit domnului Şiman. Poate că aniversatul nostru a fost mai impresionat de epigramele Domnului Antoniu, care este o pasăre mai rară în cenaclu, dar excursul Domnului Bud a fost deosebit de frumos scris, bine conceput şi foarte impresionant ca rod al prieteniei dintre el şi Şiman. Poate v-a reuşi să-l publice.( a reuşit) A fost tot aşa de frumos cât de frumos a fos cel compus de Domnul Mihai, pentru el, la trecuta aniversare. O notă bună pentru Domnul Mihai care, cum scriam eu despre ziarişti că “trăiesc în stare de veghe”, pe atunci nu-l cunoşteam pe Domnia Sa aşa de bine, dar el este STAREA DE VEGHE A CENACLULUI NOSTRU SPINUL, omul care nu pierde nici-un sens, nici-o virgulă, indiferent ce se citeşte, ce se scrie, Domnia Sa punctează ori ce inadvertenţă sesizează bunul curs al prozodiei sau a prozei la care se face trimitere, la un moment dat. M-a uimit această reacţie promptă la o persoană nu tare tânără, dar vivace şi care punctează întotdeauna bine. De multe ori mă gândesc că poate şi această prietenie, din acest Cenaclu, s-a făcut cu asemenea persoane care au atribuţii pe alte specialităţi, deoarece multe dintre epigrame, au fost considerate bune, doar după ce Domnia Sa şi-a dat avizul. Asta nu scuteşte pe ceilalţi să fie şi ei vigilenţi şi am putea spune aici că Doamna Viorica Găinariu a crescut mult în domeniu de cînd cenaclul s-a completat cu oamenii pe care azi îi lăudăm şi pe drept. Aici aş putea spune că acum, de când ne-am legat mai mult, ne complectăm mai bine. Doamna Găinariu a avut o ascensiune benefică şi plăcută. În ultimul timp aproape tot ce se citeşte de către Domnia Sa este competitiv, relaxant şi este foarte prolifică. Merită din plin şi premiul luat la Vişeu, dar şi aleasa noastră consideraţie. Dânsa, cu această ocazie, i-a făcut două epigrame lui Şiman şi bine a făcut. Cine l-a pus să îmbătrânească. Abea a scăpat-o de grija virginităţii pe Mărie (epigrama făcută de Paul Antoniu) şi deja-i laureat la epigrame, că de Don Juan, Domnul Şiman a uitat de mult. Ştim cu toţii cât de mari eforturi s-au făcut pentru a avea loc această întrunire. Domnul Dr. Achim “a fugit” din Satu Mare. Pe Doamna Medan o astepta familia, cu toate acestea, atmosfera a fost deosebită. Doamna Medan a prezentat trei epigrame reuşite, care au încântat auditoriul, fiind şi aplaudată, şi ne bucurăm, deoarece se pare că ne agreem, şi ne place ceea ce facem (mai ales eu că trag cu critica). Îmi aduc aminte că prima dintre cronicile de cenaclu se numea:”Căutările de sine”.(Bucată trecută în vol III ai Minerii-lor Ardealului, pag 208) În 20 aprilie am avut senzaţia că ne-am regăsit cu toţii şi ne-am bucurat de această apropiere sufletească deosebită. De mult n-am mai participat la o asemenea adunare plăcută, atât de plăcută că mă duce gândul la un bal al sindicatului lemnarilor din Valea Mare din 1949 (eu eram numai sub mese şi-i pândeam pe dănţăuşi la aceea vârstă) când oamenii de atunci erau egali, când muncitorul dansa cu nevasta directorului, când cuvântul ăla: fraternitate. era FRATERNITATE deplină. Vă pot spune că de mult n-am gustat şi n-am văzut o asemenea adunare şi o risipă de sentimente de preţuire şi fericire ca astăzi.
Ne-a făcut onoarea de această dată, şi Doamna Elisabeta Kirkmaier Donca, poetă, traducătoare, profesoară de limbi în Seini, care a fost încântată de acest cenaclu primind asigurarea din partea ei că ne va mai căuta. Domnia Sa a adus lalele pentru Şiman şi a ţinut un mic discurs “cu cheie” care era o felicitare omagială citită sărbătoritului. Buna ei dispoziţie s-a mulat şi pe ceilalţi.
Regret că-l scriu ultimul pe Domnul Filip dar dânsul aşa-i obişnuit să vină şi totdeauna mi-e teamă să nu uit de scris ceva pe tema asta. Domnia Sa este redactorul de carte a “Descântecului de răspăr” cartea epigramistului şi poetului Şiman Ioan şi nu avea cine să prezinte truda autorului. Este adevărat că Domnia Sa a făcut dese referiri la această carte, şi e normal, dar dacă eşti de serviciu, fă-l domnule! Ei, după timpul acesta de amânare a prezentării cărţii, temă pe care a fost tachinat întârziatul, i-a trecut bulversarea, când Domnul Micle i-a spus că-i place mult cum îi stă acuma părul, şi cât e de bogat, moment în care s-a “abonat” şi Filip la buna dispoziţie care ne-a stăpânit pe fiecare. De fapt când are mai mult timp de stat la cenaclu, Domnul Filip este responsabil cu “descreţirile frunţilor”.Recitind materialul acesta, poate mai nereuşit ca altele, rezultă că acest CENACLU are CEVA ce trebuie “să păstrăm cu săbii de oţel”: ”Prietenia”**/**