Bucuroşi, nevoie mare, ne-am reântâlnit în data de 4 februarie, după ce cu o săptămână înainte am fost oaspeţii angajaţilor Ocolului Silvic Baia Sprie. Bucuria noastră, în afară de faptul că ne revedem, se datora şi faptului că ursul nu-şi văzu-se umbra, pe doi februarie, aşa cum se ştiu semnele din bătrâni, deci, chiar dacă s-au scumpit toate, măcar iarna nu va fi lungă. Lungi au fost “pomelnicile” citite de Domnul Şiman, printre ele era unul care venea de la domnul Culicovschi Gheorghe din Buzău şi altul din Bistriţa. În primul domnul Culicovschi ne solicită epigrame atât pentru “Glasul Buzăului” cât şi pentru viitoarele volume de epigrame ale domniei sale, volume care se doresc certificări ale epigramiştilor din întreaga ţară, deci şi a noastră. Ne precizează şi modul de a le trimite, adică pe dischetă sau CD. Este de înţeles această pretenţie de la o persoană care a trecut de opt decenii şi cu toate acestea, cu câteva zile în urmă, îmi certifică telefonic, faptul că a primit şi copiat e-meilul care i l-am trimis.
A doua invitaţie, care ne-a ţinut pe jar încă o jumătate de oră, este invitaţia de-a participa la “Festivalul naţional de umor “Mărul de aur” de la Bistriţa care a ajuns deja la a XXIV ediţie. Regulamentul de înscriere la concurs este greoi, sunt necesare atât cereri de înscriere cât şi curricule pentru fiecare participant, deasemenea mai există unele ambiguităţi chiar la secţiunea “epigrame”. Cine va dori va trece şi peste aceste mici imperfecţiuni şi se va înscrie şi în acest festival.
Cum s-a decis, de către şeful clubului, astăzi i-a venit rândul doamnei Aurelia să ne delecteze cu epigramele domniei sale, epigrame care s-au bucurat de aprecieri, ajustări dar şi critici care înfierbântă auditoriul şi creatorul. Am trecut şi peste acest moment şi din nou am primit “două vorbe”pentru a face o epigramă. Se obişnueşte acest soi de concurs contra cronometru deoarece este uzual la fiecare festival al epigramiştilor, aceasta este una dintre probele “forte” ale participanţilor. În acest caz şi epigramele noastre au fost şi bune şi nebune, după care am trecut anticipat să-i consumăm ofertele făcute de ziua lui, de către Vasile Mureşan. Atmosfera a fost cea dorită, după ce i-am cântat “La mulţi ani” .Poate că s-a procedat aşa şi datorită faptului că epigramiştii nu spun bancuri, sânt sătui de epigrame.
Cu preţuire T.G.R.

La un Club umoristic cum este al nostru “Spinul”, nu toate lucrurile erau aşa de bine puse la punct cum sunt astăzi, de la înfiinţare. Acum după ce am păşit în al şaselea an de existenţă şi al treielea de când avem şi revista “Spinul” pare că lucrurile merg bine dintotdeauna. Ba mai mult, într-o anumită perioadă, ne era teamă că nu vom pu-tea alimenta revista cu materiale, acum dacă posibilităţile ne-ar permite, am putea-o scoate lunar, cu atât mai mult cu cât redactorul şef al revistei, unul şi acelaşi cu preşe-dintele Şiman, o realizează dânsul în întregime, nemai având nevoie de alţi “adjuncţi” ceea ce denotă o viteză mai mare de lucru şi o altă calitate.
Până nu demult, cam în fiecare şedinţă, (se pot vedea şi procesele verbale), “punctul forte”, al fiecărei şedinţe, erau discuţiile pe tema :”Când aduceţi materialele pentru revistă”. Nu o să mă credeţi, dar în acest an, 2008, n-am auzit aceste vorbe la nici-o intrunire cenaclieră. Chestia pare suspectă dar în timpul care a trecut, încercând să răspundem solicitărilor revistelor din ţară, EPIGRAMEI, şi nu puţinelor festivaluri, colegii s-au luat în serios şi au început nu numai a face epigrame, dar fac şi epigrame bune.(Nu doresc să reiterez premiile nenumărate obţinute de colegi) Aici a mai intervenit un factor benefic pentru epigramişti, invitaţiile în diferite locuri, la diferite ocazii, pentru a susţine câte un “recital de epigrame” oamenilor avizi de cultură. Aceste ocazii au avut printre invitaţi, somnităţi de primă mână din politică:primari, consilieri, dar şi elevi şi pensionari cărora le-am putut face bucurii cu creaţiile noastre epigramistice, ţinând cont că Clubul din care facem parte a fost prezentat prima oră de revista EPIGRAMA în numărul din septembrie-noiembrie 2005.
Şi pentru a mări productivitate creaţiei epigramistice a membrilor Clubului, Domnul Şiman a mai aflat o găselniţă prin care, şedinţă de şedinţă, pe rând câte un membru, îşi prezintă creaţia personală, adică cel puţin zece epigrame care intră în malaxorul judecăţii colegilor. Cum a creiea zece epigrame, cu care să nu-ţi fie jenă de ele dacă intră “în gura colegilor”, este obligatoriu să buchiseşti mult mai multe. Aşa se face că dacă până mai deunăzi în revista noastră fiecare prezenta 4-5 epigrame, cu numărul nouă al revistei, numărul epigramelor de fiecare membru al Clubului creşte la nouă. De aici apare faptul că la această oră revista nu duce lipsă de materiale dar nici la prezenţa la şedinţe ale epigramiştilor, prezenţă care s-a stabilizat la 11-12 persoane continuu. 12 persoane continuu.
Ei dar la ultima şedinţă şi-a citit şeful epigramele. Anterior citise domnul Fârte 14 epigrame deosebite, care efectiv au fost relaxante pentru auditoriu şi au fost bine “lucrate”. Şeful cu ocazia citirii epigramelor sale, ne-a dat una dintre cele mai competente lecţii de epigramistică. Se poate spune că fiecare epigramă a scos în evidenţă o subtilitate în “construcţia” epigramistică, în modul de folosire a limbii române, cât şi folosirea excepţiilor în epigrama de astăzi. Ca tematică a folosit filosofia, politica, morala şi altele. Analizându-le, am constatat că epigramele prezentate de domnul Şiman puteau fii reunite sub titlul de “lecţia de epigramistică” care a fost apreciată la adevărata valoare inclusiv modul cum au fost citite. După acest recital de excepţie, ne-am dat seama că şi noi, ceilalţi, va trebui să ne citim creaţiile personale. Ce ne-a prezentat Şeful, a fost o lecţie sobră, meditativă şi de concizie. În următoarea şedinţă voi citi eu şi vă asigur că nu veţi mai fii atât de sobri. Cred că ve-ţi râde pe capete.
Nu uităm să-i dorim zile multe şi bune Domnului Filip Romulus , care şi-a mai adunat o perlă vârstei domniei sale, prilej de felicitări şi urări de bine, “La mulţi ani” şi multe epigrame.

Cum afară ploua mocăneşte, cu toate că întram în primăvară, am sosit, rând pe rând câte unul, la sediul cenaclului. Pentru a nu ne strica bunele obiceiuri, şi acum, ca de fiecare dată, am aşteptat să treacă banalul “sfert academic”, cu toate că în cenaclul nostru, momentan nu avem nici-un academician, căruia să-i putem acorda acel “sfert de ceas” de întârziere înainte de-aş începe lucrările umilul nostru cenaclu.
Îmediat după : ”Declar deschise…”, preşedintele în funcţie, ne-a relatat cum nişte “onorabili” membrii ai cenaclului nostru, se tot “ţin scai” de “fătucile” alea de la barul OJT. Supărarea fetelor poate că n-ar fii aşa de mare, dacă cele două persoane le-ar fii curtat, dar “băieţii noştri” nu doresc dragoste, ei doreau doar să bea pe datorie, ceea ce este foarte jignitor chelneriţe. În timpul cât ne derula aceste fapte reprobabile domnul preşedinte, am avut impresia că mai mulţi membrii ai cenaclului îşi scăpaseră pixurile pe sub mese. Poate că le-or fi găsit…
Apoi s-a făcut prezenţa, şi aici avem o constatare îmbucurătoare. Eram prezenţi 21% din efectiv. Asta dovedea cât de mult îi interesa pe cei 73 de membri lucrările ordinare ale cenaclului scriitorilor noştri. Consiliul de conducere şi cordonare a Cenaclului, avea la început în componeţa sa : un preşedinte, un secretar şi nelipsitul personaj care strânge cotizaţiile. La data curentă mai sunt în funcţie doar primul şi ultimul. Domnişoara secretară, dacă a văzut că în acest Cenaclu nu este nici cu cine, nici cum, şi nici n-a plătit-o nimeni, sub nici-o formă, ne-a părăsit. Dânsa era tânără, era blondă şi plină de viaţă, ori, la vârsta ei, meditaţiile filosofice, n-o atrăgeau în nici-un fel. Adora acţiunea. Ne-a rămas doar al ce strânge banii, de care, se pare că nu ne vom scăpa niciodată. Operele cenaclierilor – cărţile noastre – le-am afişat în nişte dulapuri vitrine, pe care, cu mare grijă am pus lacăte, şi nu pentrucă ne temem de hoţi, ci pentrucă nu ştim când vom mai putea tipări altele, după câtă “generozitate” revarsă sponsorii zilelor noastre la “cultură”.
Procesul Verbal, care întotdeauna era scris de către frumoasa blondă care ne-a părăsit, se rezumă astăzi la o simplă coală A4 pe care ne trecem pseudonimele şi iscălim cu numele real. După ce fila a trecut pe la fiecare, ne trecem în dreptul numelui şi numărul crt., fapt ce ne evidenţiază, că de fapt prezenţa cenaclierilor este de 1/3 din efectiv. Lucru mare domnule!
Trăim într-o lume modernă tehnicizată, deci este normal, că fiecare dintre noi, are cel puţin un telefon mobil. În timpul în care “colegul de breaslă”, personajul care era “de serviciu la citit sau recitat”, în puţinele minute cât ţine expozeul domniei sale, are parte de mai mult de 30 de întreruperi cauzate de apelurile mobilele noastre. Pentru oricine, asemenea lucruri sunt enervante, pentru noi însă, fragmentele de discuţii “prinse” din aceste convorbiri, sunt adevărate intrigi pentru viitoarele opere….
Încercăm discutarea materialul citit, cum spuneam mai sus, printre pauzele discuţiilor la telefoanele mobile, operaţie care iar se întrerupe, deoarece se constată că sunt mai mulţi cenaclieri afară la ţigară, decât cei ce dezbat materialul în sală, unde făcătură, se vorbeşte mai mult pe mobil decât pe operă.Cu toate că scaunele nu sunt personale sau personalizate, pentru a arăta o oarecare disciplină, ocupăm de regulă acelaşi loc. Până mai ieri, lângă mine, stăteau două colege. Partea unde stau eu este folosită ca şi culoar fiind mai largă. De o vreme, doamnele s-au mutat în partea ceialaltă unde culoarul este jenant de strâmt. Întreb un coleg dacă cunoaşte motivul pentru care au schimbat locul doamnele. Le-am cauzat eu cumva? Tipul mi-a dat un răspuns sec ce nu aşteaptă replică:”Au dorit să fie frecate măcar la spate”… “Cei de la ţigară” sesizează că în sală se aplaudă. Este momentul în care autorul a mulţumit pentru “aprecieri” şi-a servit ţuica. Imediat uităm de toate intrigile şi necazurile şi redevenim aceiaşi prieteni-dintotdeauna, fiecare cu fiecare…“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”