Întrebare legitimă mai ales că “în capul ţării” toate trebuie să fie logice şi motivate. Cum bine ştiţi în Baia Mare au existat tot timpul Cenacluri literare şi nu unul ci mai multe. Avea o vorbă împuşcatul: “Vorbeşte un muncitor de la tribuna Congresului şi nimeni n-a făcut distincţie între cuvântul lui şi al unui savant” şi de atunci a lăsat savanţii să se ocupe de “ştiu ei ce” şi au fost “încurajaţi” muncitorii să facă “cultura” pe care dânsul o dorea. Acel tip de cultură ce era controlată de “vigilenţii” lui. Posed şi astăzi o replică a unui om de litere din acea vreme în care se “precizează” exact cum poţi “promova” printr-un cenaclu literar …în nici-o parte.
Faptul că existau în Baia Mare mai multe cenacluri, nu o consideraţi o exagerare. De fapt pentru oamenii care n-au cunoscut localitatea Baia Mare în anii ’50 este imposibil să creadă că de fapt Baia Mare, aşa cum este acum …nu exista. Pe atunci, în jurul fiecărei guri de mine, exista un cartier cu locuinţe muncitoreşti, uneori numai bărăcile acelora, în jurul cărora fremăta viaţa.
Centrul istoric al oraşului, se află şi se afla, între punctele cardinale Nord şi Sud cu o lungime de…600m. De la Podul Viilor la Obor. Pe axa Est-Vest, lungimea sa cea mai mare, era de la Catedrala Greco-catolică şi până la Gara Veche, actualul Magazin Maramureşul, cam 1,5-2 km. Mina Valea Roşie avea propriul ei cartier. Aici se aflau coloniştii mai vechi ai oraşului-minerii. Mina Săsar avea Cartierul “Petre Gheorghe”, Mina “Ioja Bela” din Baia Sprie şi Uzina de plumb, din carierul Ferneziu, Mina Dealul Crucii cu cartierul Griviţei de astăzi (atunci a topitorilor şi era format din minerii veniţi de la Rodna). Phenixul completa cartierul Topitorilor, cu atât mai grav cu cât pe latura de Sud, nu se putea trăi de noxele Combinatului. Între aceste cartiere existau ceva drumuri şi văile apelor care se scurgeau prin oraş. Între cartiere distanţele erau destul de mari şi nu exista dorinţa acelor comunităţi, de a se amesteca cu altele. De aceea şi “activităţile culturale” se desfăşurau pe cartiere. Cred că de Cubul “Flacăra” a Phenixului a auzit fiecare. Mai era şi “Clubul Săsar”, “Clubul I.C.Frimu”, “1 Mai” etc. Practic abia acum când au dispărut aceste cartiere se poate spune că s-a “compus” Baia Mare şi că municipiul lucrează ca un tot unitar, nu sectar şi plin de disensiuni ca altădată. Acum cred că este mai simplu de înţeles multitudinea de cenacluri de pe vremuri şi ce activităţi puteau produce. Cenaclul literar, al scriitorilor Baia Mare de acum, are peste 75 de membri . Deci se munceşte.
Analizând o anumită perioadă de creaţie a poeziei, pasul pe care-l face tot românul “când intră în literatură”, constă dintr-un ton puternic, răspicat şi total nemulţumit al debutantului în poezie, probabil pentru a arăta hotărârea celui care doreşte să-şi impună versurile, ton prin care blestemă, (sau înjură) toate relele prin care a trecut până acuma, indiferent că i le-a produs iubita, preţul pâinii sau salariul prea mic. Pentru tineret nu e mare paguba, ori ce se poate reface, îndulci şi de aceea probabil că aceste “impuneri” nu au deranjat sau nu au fost etichetate foarte drastic (există “spusa” că ori cine scrie, porneşte de la un protest, de la o negare, de la o contrapunere) de către bătrânii cenaclieri. Cu toate acestea, în ultimul timp, printre tinerii care şi-au citit poeziile în cenaclu, au apărut şi poeţi de reală perspectivă, care dacă se vor autocenzura, vor ajunge acolo unde ei îşi doresc cu poezia. Unul dintre ei ne-a delectat chiar în această primăvară cu poeziile lui
În proză există anumite reţineri pentru debutanţi şi se luptă să scrie pe cât posibil departe de realitatea vieţii, măcar prin această barieră să “nu permită să-şi bage nasul oricine” în opera lui. De aici există o reţinere înspre…proză. Dacă în poezie trebuie să duci simbolismul până la pierderea sensului material, să foloseşti sau nu metafore obişnuite sau “sui generis”, se pare că a rămas un sector în care, obişnuit cultura literară este similară cu, “strălucirea minţii” unde trebuie să abă o frecvenţă de peste 50Hz şi intrinsec să impună cel puţin grimasa zâmbetului, dacă nu iese zâmbetul desăvârşit. Aceasta este “zona epigramei”, zonă în care excelează materialul neprelucrat dar abundă sugestiile împuse de viaţă şi sectorul politic. Şi dacă mai punem la socoteală că cele patru versuri sunt obligatoriu ironice, te gândeşti cum de sunt “numai “ atâţia epigramişti. Citându-l pe Ion M. Mihai din articolul ”Exigenţele epigramei”, domnia sa spunea: “Epigramistul veritabil care se respectă pe sine şi respectă epigrama şi îşi cunoaşte valoarea, trebuie să aibă mai întâi vocaţie, spirit de observaţie, discernământ, putere de asociere, de analiză şi sinteză, să aibă spontaneitate, îndemânare prozodică, inteligenţă şi un ridicat nivel cultural” D’aia.

Î-mi povestea pe vremuri un profesor, că animalele simt anumite fenomene naturale şi chiar pericolele. Ţin să-i intregesc spusa: şi oamenii au aceste simţuri, numai că ei nu le acordă atenţia cuvenită. Fără a face un excurs prea mare, ieri s-a dovedit real simţul de afiliere şi proprietate a epigramiştilor. Toţi am sosit înainte de vreme şi de nu ne “scurgeam” în poveştile obişnuite, puteam începe lucrările în avans. Dar nu facem noi greşeli din acestea. Am găsit că totuşi au întârziat doi şi ne-am mai pus la poveşti.
Ce mi-a venit mie cu simţurile? După cum ştiţi, lunea trecută am fost programaţi în Sala Canaclului la concurenţă cu un curs…de nu ştiu ce. Astăzi povestea era cât pe ce să se repete, probabil de aceea ne-am pornit de acasă mai devreme şi trebuie să spun că “pe măsură ce ne sondau ceilalţi” creştea şi starea noastră de surescitare, şi se renăşteau foştii războinici în noi. Aşa s-a întâmplat că eram pe punctul de-a ne certa între noi, pentru o sală, care este de drept a noastră, dar “pe ici pe colo se mai strecoară şi alţii”, evident cu programul propriu. (Am reuşit să-i “dislocăm” din locaţia noastră, doar propunându-le să stea şi să ne asculte epigramele. S-au făcut nevăzuţi. Am rămas miraţi de “puterea” epigramelor noastre.)
Domnul preşedinte Şiman, văzând că unii s-au apucat să revorbească, ne-a oferit două cuvinte, ce aparţin limbii române, din care să mulăm o epigramă. Umbra proaspătului dispărut, a domnului Roman Gheorghe, ne-a copleşit şi după acel minut de reculegere, epigramele noastre s-au transformat în : catrene şi madrigaluri. Cu toate acestea se pare că se lucrează mai bine şi cu

rezultate bune, cu ecou simultan în creaţia impusă, obicei notoriu în concursurile epigramistice. Mulţumirea şefului era reală şi a complectat-o faptul că materialele necesare viitorului număr al revistei, în premieră este deja adunat.
Nu ştim ce lecţii va ţine Domnul profesor Grall, care a apărut deja între discipoli, (am remarcat printre cursanţi mulţi cunoscuţi:profesori de educaţie fizică, foşti directori, informaticieni, Profesor Bogdan Constantin şi inf. Matei Sandu). Nu ştiam că profesorul Grall este orb. Am aflat doar azi. Ştiţi deja trebuie efectiv să facem revista….aşa că ne vedem în 21 iulie (Ce-i dacă “a trecut” Prorocul Ilie, ‘om muncii mai cu sârg). Şi vom face acest lucru cu atât mai mult cu cât ne-am lăudat destul în numărul trecut al revistei noastre. Trebuie să ţinem şi la tăvăleală nu numai la… “Din cauza evenimentelor politice, Cenaclul Scriitorilor Baia Mare, după ce s-a suspendat o lună, se mai amână cu încă o lună” da, dar epigramiştii tocmai de aici îşi iau pâinea. Deci nu vă gândiţi la vacanţă.

Zic să nu fim zilnic urâcioşi şi cârcotaşi. Ne adunăm de fiecare dată la cenaclu, bolnavi de curiozitate să vedem ce noutăţi mai are fiecare, ce-a mai tipărit fiecare, ori, un lucru ce se divulgă mai greu, cine îi este sponsorul. Nu în ultimul rând, ce epigramă mai grozavă a compus sau descoperit, sau ce “răspunsuri” am primit de la un concurs ori de la revistele cu care colaborăm. Deci stresul este foarte accentuat până ne vedem. Printr-o răsuflare adâncă, ne vom debarasa brusc, de toate ştirile acestea, în faţa tuturor membrilor clubului, oameni care te-ar asculta cu plăcere, dacă nu ar face şi ei exact ca tine. Adică să-ţi “vândă totul” dintr-o singură suflare. Acum existau şi alte motive să ne revedem cu toţii şi să ne deşertăm informaţiile acumulate. Pentru prima oară, se aude, că nişte tineri demonstanţi “l-au vizitat pe Iliescu – la sediu – “ punându-i întrebări la care amnezia domniei sale nu i-a permis să răspundă până acum, dar ca un complice, cu toate că se cunoaşte că nici guvernul nu agrează nu ştiu cât persoana mai sus citată, în această conjunctură, se pare că este de acord cu ce a făcut dânsul pe vremuri. Mai mult “se spune” că sunt simpatizanţi din umbră la fostele acte care se derulau în acele porniri primare, aşa zisele mineriade…ştiţi voi când s-au petrecut alea?. Uite că am prins şi eu amnezia fostului preşedinte. Unii sunt de acord că ceea ce se zvoneşte acum, este deja o întâmplare certă. Sincer să fiu, este greu de crezut povestea, dar spun unii că s-a anunţat oficial : “începând din data de… că anul nostru, anul românesc s-a scurtat cu o zi şi o oră”. Cum au evaluat lucrurile cu acele calendare: maiaşe, aztece şi altele nu s-a cunoscut exact, de fapt nici chiar a bunicilor noştri nu suntem precişi cum era, deoarece n-aveau ceas, dar nici nu erau stresaţi de probleme. Chestiunea era să amâne cât pot foncirea. Dar uite că de acum se zice: şi zvonurile sunt mai sigure ca legile, că anul nostru de acum va avea o extindere de 363 de zile şi 23 de ore. Cum este firesc în ţara noastră, până acum nu se ştia nimic despre această intenţie (apropo de ce-a spus ministrul educaţiei:”de ce n-au intervenit sindicatele înainte de promulgarea legii?”) Dacă dânşii ar fi fost corecţi, ar fi spus, că acel proiect de lege n-a fost publicat pentru “prostime” spre a fi discutat. Şi acum, ca de atâtea alte ori, suntem puşi în faţa faptului împlinit. Din surse sigure se cunoaşte că deocamdată, învenţia asta cu lungimea sau scurtimea anului, încă nu s-a brevetat nici la OSIM şi
nici în altă ţară. Zic unii că nu s-a făcut public acest lucru, deoarece există un mic impediment. Cică este vorba de inerenta fluctuaţie a PIB-ul României, care se pare că va scădea în noile condiţii, ori poate va creşte productivitatea muncii (datele acestea sunt strict confidenţiale, nu ne obligaţi să le spunem) Problema aceasta, cu toate că n-a ştiut-o nimeni, se pare că se dezbate de mult timp, cu uşile închise. Ciudat este că până ieri, toţi care “scăpau păsărica din gură” se limitau a vorbi doar de efectele anului scurt, asupra PIB-ului, a productivităţii muncii, numai ieri la o şedinţă de presă, o persoană nu prea stilată, a pus o întrebare mucalită guvernului: “Cum aţi putut reduce zilele anului?”
Atunci Ministrul de resort, Ministrul Muncii şi Protecţiei sociale(care a fost în Baia Mare la sărbătorirea viitorilor pensionari din învăţământ) a spus: “Anul nostru românesc a ajuns mai mic ca număr de zile şi ore, deoarece s-au ajustat costurile. Prin această metodă am ajuns la acest număr de ore şi zile mai puţine. Asemenea ajustare a fost posibilă, deoarece am desfiinţat mineritul şi armata populară, şi “veniturile” de acolo, cu care altădată se sărbătorea “Ziua minerului” şi o cotă, puţin mai mică ce revenea de la difuzarea în ziua de joia a “Ora armatei”. În acest context ne mai existând aceste profesii şi nici asemenea categorii sociale, drepturile lor, câştigate cum ne-au spus dânşi, prin lupte şi jertfe, succese pe care dânşii le aniversau ca pe propriile lor sărbători, acum pentru acestea nu se mai alocă fonduri. Fondurile economisite se vor aloca “serbării berii” în fiecare localitate din ţară. Acum cred că înţelegeţi că nu vor mai exista “zilele sau orele ălora”. Deci automat calendarul….