– Ce să-ţi spun nou, raportat la cele ştiute de tine?
– Nu te supăra, am avut impresia că tu doreşti să-mi spui ceva.
– Asta aşa este… şi Doru parcă a căzut pe gânduri. Era însoţit de colegul său de serviciu – Matei, şi el ajuns la vârsta de cinzeci de ani, dar Matei a vea o familie închegată, copii mari, pe când Doru era burlac. De fapt şi el, Doru, a avut o mare iubire, ce în final s-a căsătorit cu prietenul cel mai bun a lui Doru. Au trecut treizeci de ani şi în rarele momente de euforie Bahică, prin care se mai întâmplă să treacă uneori, din ce în ce mai rar, Doru, întotdeauna “îşi evocă fosta lui iubire”, ca pe adevărata Artemiză. Se pare că n-o poate uita pe Mirela, marea şi unica lui dragoste, ratată. De fapt, cum s-ar exprima un cartofor, Doru a mers la cacialma, chiar şi în dragoste. Prietenul său Lucian, şi nu numai el, “ţinea cam aproape de Mirela”, cum făceau mai toţi colegii ei de serviciu, şi acest lucru se preta unei colege îndatoritoare, unei fiinţe inteligente, tolerante, dar mai ales unei foarte frumoase fete cum era Mirela. Atrăgea privirile automat când erai în preajma ei, dar şi discuţiile ce le conducea aveau partea lor de şarm şi inteligenţă. Dacă Lucian a văzut că Doru “nu progresează” în dragostea lor, printr-un artificiu tehnic, l-a obligat pe Doru să spună că “nu o iubeşte pe Mirela”, “într-o discuţie de doi bani” discuţie ce nici nu merită osteneala reluării. Totuş pe acest fond, Lucian, care în perioada scursă de vre-o patru ani de “discuţii sterile” între cei doi, el care a fost foarte aproape de fazele dintre “îndrăgostiţi”, trebuia să se abţină, să nu atace “frontal” problema dragostei sale faţă de Mirela. Acum, cu vorbele lui Doru în urechi, şi cu speranţa în suflet, s-a dus după Mirela căreia i-a transmis că Doru n-o iubeşte. Mirela intrigată de cele auzite, a venit să-i ceară socoteală “împricinatului”. Cum Lucian dădea impresia că totul e un joc, “la obligat “ pe Doru să repete parţial discuţia lor. Se pare că ziua aceea n-a fost una dintre cele mai fericite zile a lui Doru, care mecanic şi cu obidă, a repetat că:”n-o iubeşte pe Mirela”. Fata n-a înţeles umilinţa aceasta din partea “prietenului de patru ani” şi cum dânsa nu era Adela lui Ibrăileanu şi nici Otilia lui Călinescu, a devenit Doamna Lucian.
Se apropiau de blocul lor de locuinţe, transformat în “Asociaţie de proprietari”, bloc din care practic tineretul a dispărut. Cei care n-au plecat în lumea largă, s-au căsătorit şi s-au mutat în altă parte. Se pare că există încă în fiinţa umană acel simţ al protecţiei şi acceptul la o turmă, deoarece, ca un făcut, de fiecare dată când se muta cineva, de altfel foarte rar, în “Asociaţia lor de locatari”, se întâmpla ca acesta s-au aceea să fie un burlac cu vechi state, o domnişoară bătrână, un divorţat, văduv sau văduvă. Spre această “compoziţie” milita şi blocul lor fără ca să existe măcar vre-o “indicaţie” în acest sens. Aşa că acum Doru mai avea în propriul bloc, în afară de foştii colegi de serviciu cu care s-au mutat deodată când le-a fost repartizat “blocul” şi două domnişoare “în vârstă” apropiată de a lui, şi încă un burlac. Deci mai era cu cine “rupe” o canastră ori “să bată” o tablă. În ultimul timp, una din “domnişoare” se arăta mai interesată de Doru. Mara, că despre ea este vorba, aflând că Doru avea ceva “preocupări literare” îl ţinea la curent cu literatura din capitală prin abonamentul dânsei la revista “Luceafărul”.
– Şi, reia discuţia Doru, Mara a început să-mi aţină calea destul de frecvent, pentru a mă pune la curent cu realizările în domeniul literaturii din ţară. Pe mine nu mă prea interesa chestia “de a-mi baga în cap scriitori şi cărţile lor”. Este adevărat că mă duc şi eu la Cenaclul Scriitorilor. Mai citeşte unul o poezie, o proză, asişti la discuţii. Nu că aş muri după aceste lucruri, dar am impresia că spre deosebire de pescari, care trebuie să tacă până prind un peşte, ăştia vorbesc continuu şi vorbesc toţi. Apoi la sfârşit unii mai dau câte-o ţuică, ceea ce nu este rău. În final nu trebuie să spui nimic deoarece vorbesc ei, tu doar să-i asculţi şi din când mai dai din cap. Este suficient. Cunoscând “slăbiciunea” mea pentru literatură, Mara m-a “acroşat” de câteva ori cu nişte date despre un concurs literar, activitate care nu mă interesează deloc, deoarece îţi poţi da şi tu seama, că aceste premii literare, sunt nişte schimburi de servicii între literaţi. Cine o să-i da un premiu lui “Doru’ necunoscutul”? Nici nu se pune problema! Ieri o văd pe Mara că-mi intră în apartament cu “luceafărul” ei în mână. Incepe ea să-mi turăie ce scria “în foaie”, moment în care eu, pentru prima oră o vedeam pe dânsa :“femeie”. Ea continua să-mi spună criteriile şi condiţiile de participare, eu am luat-o de mână, am aşezat-o pe canapea şi atunci mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când eu n-am mai fost cu o femeie. A fost plăcut…
– Măi Dorule, cu concursul ce ai făcut?
– Ce concurs măi omule?! A fost vorba de o relaţie intimă între mine şi Mara, cum să fac concurs?
– Dorule, Concursul literar despre care ţi-a spus Mara…
A…pur şi simplu am uitat…mă duc s-o întreb.

Pentru cine scrie, pentru cine a tipărit o carte, nu există bucurie mai mare ca şi lansarea ei, cu toate că fenomenul ne dă o stare de agitaţie(ce voi mai scrie?), pe lângă ceilaltă latură materială, care este încă o pierdere ce se cumulează celorlalte pierderi ocazionate de recent tipăritul volum. Cu toate acestea, ne-ar fi mult mai greu dacă n-am face acest botez al cărţii, adunare unde, de regulă doar redactorul de carte vorbeşte la obiect, ceilalţi ajung cu discuţiile uneori până în “vremurile bune” din armată. Cu toate acestea, o astfel de lansare, cu oarecare marjă de eroare, te reprezintă pe tine în lumea celor adunaţi acolo, erarhie care se stabileşte adhoc şi care te împune ca pol polarizant în respectiva adunare.
Şi la “lansarea” care a avut loc pe 5 mai curent, au participat, după exprimarea domnului Fănăţean, “crema intelectualităţii băimărene”, materializată prin doi directori de biblioteci judeţene, este vorba de Ardelean şi directorul Bibliotecii Văii Jiului(Petroşani), foşti inspectori şi inspectori generali din învăţământul maramureşan, profesori şi profesoare, membrii Clubului “SPINUL”, oameni de cultură, simpatizanţi şi consumatori de epigrame, în total circa treizeci de persoane. Moderator a fost ddr. prof. Ardelean Teodor, directorul bibliotecii judeţene, care a condus lejer şi oarecum nespecific discuţiile cuprinse în cele două ore şi douăzeci de minute cât au durat lansarea. Am folosit termenul nespecific, deoarece o persoană care vine la o lansare a unei cărţi de epigrame, este firesc că doreşte să audă şi epigrame, epigrame bune, verificate care să-l distreze, ori de acest lucru auditoriul a fost frustat, cu toate că eram la o întâlnire integrală a clubului epigramiştilor băimăreni, care îşi doresc şi ei reclama lor. După ce a punctat cu câteva epigrame din volum domnul Filip, au mai compus şi citit epigrame domnii Micle, Fârte, Mureşan, şi Bodnar, epigrame din care a răzbit spontaneitatea, în detrimentul spectacolului.
Atmosfera a fost caldă, prietenoasă şi au rostit vorbe frumoase, în afară de epigramişti, domnii profesori Mihai, Herţeg, dir. bibliotecii din Petroşani, părintele Tira, prof. Fănăţean, şi alţii. N-a fost neglijate nici “diversele”, punct care a dat tonul discuţiilor libere, laudelor şi a înfatuărilor, după gradul de regret a celor care şi-au dorit să tipărească, sau vor tipări şi ei o carte. Cu toate că fizic domnul Şiman a mai slăbit, în epigramă, nu numai el, dar şi pe noi ne întăreşte, prilej de a aduce mulţumiri, unele exprimate altele în curs de exprimare, atât pentru realizarea clubului cât şi pentru ajutorul în perfecţionarea tehnicii de concepere a epigramelor. Mă alătur şi eu tuturor felicitărilor şi mulţumirilor care i s-au adus la “Sărbătoarea lansării celei de a treisprezecea carte” şi-i doresc viaţă şi muncă îndelungată în acest pretenţios sector literar.
Cu felicitări şi preţuire. Rocneanu

Hotărât lucru, încă nu numai că nu suntem în Europa, dar după cerinţele unei vieţi civilizate cu acces la cultura mondială nu suntem nicăieri. Îmi aduc aminte, cu ceva ani în urmă. că de câte ori era intervievat Marin Preda pe la singura televiziune, nu scăpa de întrebarea: pe când veţi tipări volumul II al Morumeţilor. Întrebarea nu era deplasată şi urmărea două aspecte – să mai citim şi altceva, nu numai “lecturile impuse” şi evident că se şimţea o crasă lipsă de opere literare româneşti pe piaţă. Era efectul degringoladei introduse de cenzură, sentiment firesc că nu mai dorea nimeni să-şi vadă opera ciopârţită de “cineva”. Un exemplu de astfel de bătaie de joc a suferit Buzura, scriitorul care atunci era în top cu scrisul. Nu pomenim de aceia care au trebuit să părăsească ţara pentru aşi proteja viaţa. Au mai fost şi alţi scriitori, regizori, scenarişti, care în momentul în care şi-au văzut “trecută opera pe la cenzură” nu şi-au mai cunoscut-o, nu le mai aparţinea “respectiva lucrare”.
Am păşit câţiva paşi “în spate”, pentru a arăta că “atunci” nu numai criticii literari făceau trimitere la o operă, ci fiecare ziar avea pagină culturală, pagină care avea un redactor avizat, ce prezenta evenimentele culturale din ţară. Acum ne-am dori acest lucru dar acest obicei a dispărut. Şi dispariţia lui are mai multe cauze. În primul rând ne lipsesc criticii de carte şi în ceilaltă parte constatăm această explozie a tipăriturilor care au inundat ţara. Practic toţi cei care nu se pot exprima în publicaţiile cotidiene, îşi adună materialele într-un volum pe care-l publică. Aşa am ajuns ca o cât de mică cronică pe marginea unui volum ieşit pe piaţă, să devină foarte preţioasă, dar mai ales rară, cu toate că acele cronici sunt considerate acte culturale.
Lăsându-i pe critici să-şi rezolve lipsurile, constatăm cu plăcere, că domnul Ion Romanescu, recent tipărit la editura Anca Print din Buzău, POEME, volum de versuri, care se compune din cinci părţi:”De ţară”, “Sonete”, “Rondeluri”, “Poeme cu umor fardate”, “Cu umor fardate” cu o extensie de 230 de pagini. Cu toate că pare un volum care adună opera vieţii domniei sale, este înteresant de constatat că alături de poeziile –cu adevărat patriotice – din prima parte, dânsul ne prezintă şi creaţii foarte recente chiar din actuala campanie de alegeri a anului 2008, an în care a fost editată cartea. Dacă nu era neglijenţa redactorului de carte care nu numai că a făcut multe greşeli la culegere, dar a şi inclus unele greşeli propri, spre disperarea autorului, poezia patriotică este de valoare atât prin creaţie cât şi prin sentimentele pure la care autorul face trimitere, sentimente care în gura politicienilor devin desuete. Poezia patriotică este sobră, bine lucrată şi transmite un puternic sentiment naţional şi un ataşament nemărginit pentru ţară. Datorită bunei prozodii, aproape fiecare din aceste poezii sunt cantabile, ceea ce consider eu că este adevărata poezie.
Acum când vorbele lui Alecsandri sunt mai adevărate ca nici odată, “că tot românul e poet”, domnul Romanescu nu se erijează într-un poet “modern” care înşiră nişte cuvinte fără rost şi uneori fără logică, dar întotdeauna fără a respecta prozodia, semnele de punctuaţie şi alte atribute obligatorii ale poeziei, domnia sa alege, ca bun cunoscător al limbii şi culturi scrise, poezia în formă fixă, poezie pretenţioasă atât la regula compuneri cât şi în cea a exprimări gândurilor şi sentimentelor care-l frământă pe poet. Şi parcă tot pentru a ne uimi cu măestria sa poetică, atât rondelurile cât şi sonetele atacă întreaga gamă a sentimentelor ce-i tulbură fiinţa poetului – de la iubire la fotbal şi de la fotbal la ghiocei. Odată cu înaintarea în vârstă, autorul ţine să ne împărtăşească din experienţă, să critice unele stări sociale şi face acest lucru frumos şi elegant prin fabulele cu care inchee acest volum de poezie şi poeme foarte reuşit şi totodată cuprins într-o frumoasă limbă românească. Calde felicitări pentru reuşită Toma G. Rocneanu