Venind în Bucureşti, părinţii i-au “dotat” cu ceva bani, tinerii erau tineri, dar ori cum ar fi fost, nu în astfel de situaţii s-ar fi complăcut. I-am aflat pe lac şi aşa cum era de aşteptat aveau deja fete la bord. La expirarea timpului de închiriat bărcile ne-am întors la lucrul care ne aştepta. M-am gândit că elevii au ales cea mai bună variantă cu toate că mă neliniştea faptul, că brusc nu am ştiut nimic de ei. Apoi fetele acelea erau frumoase de altfel, de fapt cine-ar fi luat o ciumă în barcă? Cine pot fi ele şi ce fel de distracţie poate fi aceea să te poarte cu barca la fiecare jumătate de oră un alt băiat. Acesta să fi fost unicul lor scop: plimbarea cu barca? În următoarele zile atracţia pentru Parcul Libertăţii, pentru toţi bucureştenii, a devenit o preocupare majoră şi spontană. Noi, provincialii, nu aveam habar cam ce efective de oameni preferau zilnic plimbarea prin parc, şi mai ales câţi dintre ei se numărau printre vizitatorii mausoleului, dar acum erau foarte multe mii de oameni, că abia te strecurai printre ei. Se pare că ei ştiau ceva ce noi nu ştiam. Şi cu toate că aleile erau ticsite de aceşti oameni, volumul sonor era foarte mic, puteam zice că de fapt în Parc era o linişte apăsătoare peste miile de persoane. Începuse Conferinţa Activului de Partid în care Ceauşescu îl condamna pe Gheorghiu Dej pentru moartea lui Pătrăşcanu şi alte fapte despre care muritorul de rând n-a mai aflat nici de atunci nimic. Lumea a observat am observat şi noi bineînţeles, că Garda de Onoare de la Monumentul Eroilor Luptei Pentru Libertatea Poporului, a Patriei, pentru Democraţie şi Socialism, nu se mai compunea din doar doi elevi ai Şcolii Militare, ci era Gardă de Pază compusă din mai multe şiruri de soldaţi. Am discutat cu o persoană din cadrul Muzeului despre mişcările din parc. Ce se întâmplă de fapt? Omul mi-a povestit că Ceauşescu era deosebit de orgolios şi ar fi făcut orice să-l scoată pe Gheorghiu Dej din amplasamentul central al mausoleului, loc în care-şi doreşte să fie înmormântat. În acele momente era inoportună comandarea şi execuţia unui alt monument de talia actualului mausoleu. Dacă şi-ar fi permis aşa ceva atunci, se lămureau şi alte lucruri care nu-şi dorea să iasă la lumină. Supărătoare era pretenţia unui om care încă n-a făcut nimic pentru această ţară, pentru acest popor, dar se crede asupra tuturora, cu drepturi de excepţie. Gheorghiu Dej, de la război încoace, direct sau indirect a condus această ţară. A făcut şi rele dar a făcut şi bune. Dacă ţinta nu viza aceste măriri atunci lucrurile ce se derulau, erau şi mai grave. Era indubitabil că pregătea o scindare în sânul partidului, care era moarte curată sau război civil. Nu-i cunoştea nimeni intenţiile răposatului dar el a început cu blamarea lui Dej. În speţă-l condamna pentru moartea lui Pătrăşcanu şi altele mai puţin importante. Până atunci poate că vizitatorii mausoleului să fi fost una, două sute pe zi de bucureşteni sau străini de oraş, care erau atraşi mai mult de grandoarea lucrării decât de personalităţile pe care le adăpostea în el.