Era din ce în ce mai greu să te vezi cu Vasile. Multă lume-l solicita pentru a le face diferite servicii. Când aceste serviciu vizau numai calitatea lui de şofer cu propri-ai maşină, mai lua şi autostopişti sau călători, şi deja viaţa începea să aibă alte valenţe pentru el, om obişnuit să-şi alunge plictiseala în ori ce condiţii, prin multitudinea de jocuri de noroc ştiute de el. Viaţa lui de acuma era foarte animată. Într-o zi îl întâlnesc pe Vasile, să spun “noul” Vasile, la alimentara la care eu îmi făceam cumpărăturile. Avea pe el o jachetă. De fapt de când a avut accidentul, sau mai bine zis “reparaţia” lui se eschiva de la portul hainelor rigide, pe conformaţia trupului, tocmai pentru a nu scoate în evidenţă ceea ce nu era de arătat. Ne-am salutat, am mai şi schimbat câteva replici că de povestit nu prea avea timp. Efectiv se grăbea, intrase şi el în “viaţa alergată” a celor cu maşină. Am avut impresia că şi conţinuturile discuţiilor purtate de el în ultimul timp, au devenit stereotipe, de complezenţă. Se pare că şi-a “adaptat” viaţa la noul regim “de om cu maşină”, trăită în viteza maşinii dar a cărui conţinut se “golea” pe zi ce trece. Ne-am dat mâna şi a plecat, dar numai după un pas, se întoarce şi se uită oarecum ciudat la mine.
– Sorine tu eşti supărat pe mine?
– Nu. De ce aşi fi?
– Chiar de ce ai fi?
– Omule ţi-am spus că nu sunt. Ori poate nu mă crezi?
– Auzi Sorin, am maşina asta de mai bine de trei ani. Mi-am plimbat cu ea toţi prietenii şi cunoscuţii. Între timp mi-am făcut alţi cunoscuţi. I-am plimbat şi pe noii cunoscuţi, dar tu nu m-ai solicitat niciodată să-ţi fac vre-un serviciu cu maşina.(atunci când eram la începuturile fabricării de maşini, cine avea maşină era cineva şi putea trăi mult mai bine ca un taximetrist de astăzi, numai din prestaţiile ocazionale ce proveneau acelor care aveau maşină) Tu ce-ai crede dacă ţie ţi-s-ar întâmpla aşa ceva?
– N-ui nimic de crezut în ceia ce tu povesteşti. Pur şi simplu, aşa cum mă şti, nu-mi place să deranjez pe nimeni. Cu alte cuvinte înainte de-a apela la cineva, mă gândesc, la ce şi-ar fi putut folosi omul ăla, timpul lui pe care-i pretind să mi-l dea mie, timp pe care eu cu bună ştiinţă-i-l răpesc, pentru a-mi face mie un serviciu, şi este evident că nimic nu poate fi atât de important pentru mine, ca să-i jertfesc altuia, din timpul propriei sale vieţi, şi asta chiar prietenului meu. În cazul acesta, oamenii cu bun simţ, îşi mai calcă pe suflet, şi nu profită de viaţa altuia, pentru rezolvarea problemele sale, cu atât mai mult dacă acea problemă n-are nici pe departe importanţa pe care probabil suntem tentaţi să i-o atribuim.