Ce n-a ştiut directorul, era că primele confruntări ale lui Vasile cu elitele, le-a avut la jocurile de şah, cărţi şi remi. Poate e bine că l-a provocat la şah, deoarece la jocurile de noroc avea o predispoziţie aparte şi toată lumea, după ce-i cunoştea capacităţile deosebite pentru asemenea “distracţii”, îl evita ca să nu se vadă umilit de el. Era de neconceput pentru cine considera jocurile de noroc, doar jocuri de “noroc”, ca după două mâini de cărţi, sau două ture de pietre la remi, să-ţi spună unde se află o anumită carte sau piatră. În timpul cât a fost pe foaie de boală, apoi în pensie de boală, s-a sărbătorit şi Ziua Metalurgistului. Fanfara Phenixului, a avut printre invitaţi şi Fanfara unităţii militare, aşa se face că puteau cânta în “schimburi”. Într-o atare pauză, Vasile Pop era cu şahul printre pensionari şi le “jumulea” creiţarii. Un subofiţer văzând cum joacă Vasile, l-a provocat la o partidă. Vasile cam sarcastic îi zice;
– Cu dragă inimă domnule, dar dacă pui o miză, măcar pune-o să fie mai mare ca la amărâţii ăştia de pensionari.
S-au tocmit ei ce s-au tocmit, şi cum subofiţerul ştia ceva şah, nu a pregetat să pună un pot mare, evident, că nu se îndoia de câştigarea partidei. După ce l-a bătut pe acel subofiţer un altul s-a prezentat la rând. Povestea a rămas de pomină deoarece toţi pensionarii prezenţi în parc au chefuit până târziu cu berea câştigată de Vasile de la cei doi. În schimb, cum nu toate partidele lor de şah s-au terminat cu bine în partea militarilor, aceştia s-au gândit să-i ceară o revanşă lui Vasile. Cum jocurile de noroc erau interzise pe acele vremuri, tineri şi mai puţini tineri se adunau în diferite apartamente unde se jucau cu miză. Un asemenea “club” era pe Aviatorilor, altul pe Aleea Nouă, cluburi unde, într-o seară, câţiva dintre cei care au pierdut la şah în faţa lui Vasile, s-au hotărât să-l invite nu la o revanşă cum ar fi fost normal, ci la o răzbunare care să le “spele” ruşinea. Planul era ca ei să-l îmbete pe Vasile, şi acesta dacă va juca beat, nu va mai fi capabil să-i bată la şah. Aşa au crezut “organizatorii”. Cum au decurs lucrurile acolo nu ştie nimeni. Cert a fost că şi afumat, Vasile, cică, i-a bătut pe toţi la şah. Probabil că toate aceste “legende” să nu fi ajuns încă, la urechile tovarăşului director, altfel nu se explică “preţul” pus pe postul de probagiu.
– Să câştigi o partidă de şah!
– Pe bune, tovarăşe director ?!
– Altfel nici să nu te mai văd. Au pus piesele şi c-o mină gravă, apoi au pornit jocul. Vasile nu s-a înscris în “clubul şahiştilor” deoarece cu un prilej sau altul, i-a bătut pe toţi, dar erau prieteni la cataramă, cu ei însă lui nu-i plăcea la club, deoarece deplasările, erau comandate de la “centru” şi la fel organizările de concursuri care trebuiau “sponsorizate” de acei care erau competitori.