În ziua sorocită, ca la o adevărată sărbătoare, au sosit oameni de foarte departe şi în prima zi mai mult se întrebau şi se tocmeau asupra preţurilor îmbiate de fiecare. Se cercetau de cum a rodit pământul la alţii şi alte lucruri care nu s-ar fi putut face altfel, numai cu o asemenea ocazie. După ce s-au stabilizat şi impus preţurile au început negoţul pe bani sau la troc. Cei care au reuşit să-şi isprăvească mărfurile aduse la târg, de vândut, se retrăgeau la umbra unor copaci sau în dughene să bea aldămaşul, pentru norocul târgului. Ceilalţi mai evaluau preţurile şi stările când apare un om dinspre porţile cetăţii urlând: “Bistriţeenii au închis porţile cetăţii!!! Suntem prinşii lor!!!” Atunci şi-au dat seama ce însemna de fapt “bunăvoinţa” arătată de bistriţeeni când au hotărât deschiderea Târgului Anual, nedijmuit. Gărzile primite de la coroană au avut timp să fixeze locul fiecărui meseriaş pe care, sub o formă sau alta, i-au adunat în curtea interioară a comitelui, la Şugălete, unde se vindeau numai produse manufacturiere. Cu ei a fost destul de simplu. Au închis porţile curţii şi au devenit prizioneri Comitelui. Dar ţăranii ştiind că bistriţeenii n-au armată-n cetate, s-au opus. Prin fugari vestea a ajuns şi la Gilian Cnezul Budacului. Acesta, cu oamenii care-i avea, a atacat Cetatea pe care a luat-o, dar pe meseriaşii popriţi de Comite nu i-a mai găsit. Nedorind să fie atacat din două părţi, ori să cadă într-o ambuscadă, Gilian s-a retras la Budacu cu oamenii lui şi însoţit de toţi oamenii din târg care au vroit acest lucru. De teama unor noi răpiri sau atacuri, oamenii veniţi la târg nu îndrăzneau să se despartă pentru a porni neînsoţit, fiecare către casa lui. Cu toate că Budacu era satul care aproviziona din totdeauna Bistriţa cu alimente, nimeni n-a mai mers la târg acolo. După o săptămână Comitele Pavel, însoţit de gărzi şi cu cei şapte meseriaşi din Budacu au venit la Gilian să-şi ceară scuze pentru încurcătură, precizând că acei care i-au răpit meseriaşi, au fost pedepsiţi. Comitele Pavel ştia că în sat sunt şi ţăranii care au fost în târg când i-au celuit bistriţeenii, ţărani care provin din satele mai îndepărtate care acum locuiesc aici, în Budacu, şi au protecţia lui Gilian. “Mărite comite, întreabă acesta, i-aţi eliberat pe toţi meseriaşii ori numai pe cei din Budacu?”. Pe toţi Cneze, pe toţi. Drept este că unora, dacă li s-au promis locuri unde să poată să-şi facă meşteşugul şi poate şi casă, s-au arătat bucuroşi să rămână, aşa că iar avem “meşteşugaşi” în Bistriţa” “Poate doriţi să spune-ţi meşteşugari, comite”, îl corectă Gilian. “Nu, n-am greşit Cneze. Meşterii care au rămas în Bistriţa sunt “aşi” în meseria lor, deci meşteşug-aşi şi nu altfel”. Meşteşugarii din Budacu, eliberaţi de comite şi aduşi acasă tot de el, s-au dus la caselor lor. Comitele, în semn de “prietenie”, l-a invitat pe Gilian, dacă consideră conflictul încheiat, să-i facă cinstea să vină la el, la un pahar de “vin de Dumitra”.