Gilian, cnezul Budacului, sat ce avea o întindere în pământuri mai mare decât avea Cetatea Bistriţei, era cum s-ar spune, în ultimul timp, în veghe. După prăpădul făcut de tătari la 1241 s-a dovedit că Hoarda şi-a gândit incursiunile şi erau îndreptate numai acolo unde ştiau că sunt averi şi mărfuri dosite în depozitele şi pivniţele oraşelor, unde era mult mai uşor de ajuns şi luat, decât să strângi de la fiecare casă de ţăran puţinul cămării sale. De aceea, tătarii erau mai bucuroşi să cucerească o cetate decât satele care le “asigurau” de regulă doar furajele. Cetatea Bistriţei, pustiită de ei, şi-a primit noul comite al Cetăţii Bistriţei, pe Herman, apoi şi cel care a urmat, Pavel, numiţi în înaltele funcţii de coroana ungară protectoarea Bistriţei. Comiţii erau conştienţi că cetatea de azi, depopulată de tătari, nu-şi poate reveni la ceea ce era, şi nici măcar nu sunt capabili a o apăra de alţi poftitori dacă n-au suficienţi oameni pe care să-i facă în primul rând soldaţi care să-i apere pe ei şi cetatea. Cu timpul din ei vor face şi meşteşugari şi poate or ajunge să aibă şi slugile de care acum aveau mare lipsă. Pe toţi oamenii aceştia, Cetatea, nu îi va putea lua din altă parte, numai din satele din jur. Poate cel mai rău era că pe meseriaşii Bistriţei i-au luat în corpore Cadan. În invaziile sale, Hoarda, pentru lucrări de confecţionarea armelor, de cetluitul carelor de pradă sau de luptă, potcovitul cailor, toate aceste munci, şi altele, le făceau numai în mers. Exista superstiţia că opririle Hoardei, manevră ce nu exista în obişnuinţa comandanţilor militari tătari, poate duce la înfrângeri în luptă.” Hoarda nu trăieşte dacă se opreşte”. Potcovitul cailor, schimbarea unei roţi la o căruţă, n-ar fi durat, lucrul efectiv, 1-2 minute. Cu toate acestea se folosea o creangă de şpraiţuire legată în două locuri de spinarea calului şi de care se lega piciorul ce urma să fie potcovit. Acest sistem de reazim permitea atât calului cât şi căruţei să-şi continue mersul, iar meşterului să-şi facă munca de unul singur, fără ajutoare. Munceau mergând în coloană cu trupa, lucru de neimaginat la alte armate. Se mai observa o oarecare sau derută sau necunoaştere, pentru acei ce priveau aceste operaţii din exterior. Niciodată nu se potcovea un cal la toate picioarele odată. Intervenţia se făcea doar la o singură copită. Scopul era protejarea de rosături sau incidente care ar fi putut scoate calul din luptă. Şelarii erau în coada manutanţei. Cu toate că mirosul de acru era mirosul specific al tătarilor, nici chiar ei nu erau foarte încântaţi de mirosurile pestilenţiale emanate de materialele folosite la prelucrarea pieilor. Armurierii în schimb, erau favoriţii soldaţilor. Cu toate că nu se leagă prietenii între slugi şi stăpâni, existau printre armurieri meseriaşi care erau preţuiţi cu daruri mari la terminarea unor arme deosebite, în privinţa calităţii, a formei, sau a modului de împodobire. Mai mult, armurierii foarte pricepuţi erau ţinuţi pe lângă căpitenii, devenind un fel de oameni de încredere care se bucurau de multe facilităţi. Toate acestea Gilian le ştia. Pe unele le-a văzut cum le făceau tătarii şi acum se vedea pe el, şi satul lui în pericol, pericol care nu venea de la tătari ci de la creştinii din imediata vecinătate, medita Cnezul Gilian. El era convins că Herman sub o formă sau alta tinde să-i ia de prinşi pe oamenii satului său, oameni care cu toţii cunoşteau meşteşugul armelor, toţi erau soldaţi.