Acei oameni care îşi desfăşoară activitatea ascunşi privirilor noastre, sunt ignoraţi uneori cu bună ştiinţă de unii confraţi, numai pentru că majoritatea, neştiind nimic despre ei, nevăzându-i cu câtă trudă îşi câştigă pâinea, nu consideră că ar trebui scoşi din anonimat şi desluşiţi altora, pe considerentul că n-ar interesa pe nimeni urgisitele lor vieţi, probabil bucurându-se că n-au avut şi nici nu vor avea tangenţă cu ei niciodată. Neştiindu-le necazurile, durerile, scriitorii rămân indiferenţi faţă de mineri, faţă de necunoscutele lor vieţi, mult prea chinuite ale acestei bresle hulită de prea multă lume.. De cumva s-ar apuca să scrie cineva dintre acei care lucrează în branşă, fiind zilnic storciţi de muncă, de etapele “hăi-rucurilor” din fiecare zi, pentru domniile lor acesta ar fi un lux considerat prea mare şi poate mai puţin interesant decât munca lor. Mentalitatea acesta este valabilă în totalitate în cazul pălmaşilor subteranelor. Minerii nu sunt nişte gospodari grozavi nici în propriile lor iosaguri, în propriile lor avuţii, cu toate că nimic nu-i împiedecă să obţină acest lucru, în afară dar de totala lor epuizare, după efortul depus la munca în mină. Ei ies de “acolo” unde uneori nici conţinutul oxigenului din aer nu ajunge măcar la 20%, atmosferă care îi moleşeşte, îi sleieşte. Timpul ce le rămâne după fiecare şut, nu le este suficient pentru refacere, deoarece sunt puţine mine în localităţi şi transportul dintr-o localitate în alta, nu le lasă mai mult de zece ore din zi, din care măcar opt trebuie să doarmă. Deci… un alt motiv ca nici persoanele cu licenţă în această profesie, să nu-şi “risipească” timpul, după părerea lor, cu “aşa ceva”, cu scrisul. Dacă nu-ţi poţi reface integral capacitatea de muncă a organismului, lipsa somnului te face irascibil, şi incompatibil pentru scris, unde ai nevoie de”cap limpede” şi de ce nu, de visare. Cu toate acestea, tema mineritului a incitat pe mulţi. Unii autori au abordat tema, cu toată dragostea, cu multă pasiune pusă în scrierile lor.