Cert era că, în ultimul timp, numai familie nu se putea numi căsnicia lor. Repetatele lui “întoarceri în durere”, nostalgia după “cine a fost”, îl aduceau într-o stare de turbare. Şi cealaltă problemă era evidentă. Frumuseţea Magdei era răpitoare şi poate de aceea se abţineau unii bărbaţi să nu intervină între soţi, de teamă să nu spună careva mai multe de cât ar fi trebuit, deoarece era neîndoios că nu puţini au fost aceea care şi-ar fi dorit-o nevastă, încă de pe vremea când era fată. “Cam aşa stăteau lucrurile până ieri” povestea Ioşca unui ortac. Cu toate acestea ne-am dus la şut şi cum ne era planul, ne-am apucat să lucrăm în moară, să scoatem piatra necesară pentru a rambleia. Gaura pe unde ne “laminam” zilnic pentru a trece în moară, era destul de mică şi incomodă chiar şi pentru o singură persoană. Deci şi acum ca şi în alte zile, ne-am strujit în moară şi ne-am apucat de lucru. La un moment dat Şoani s-a oprit din perforat, s-a întors către mine şi arătându-mi cu mâna într-o direcţie anume, îmi spune:”Cum îţi permiţi să laşi mizerie la locul de muncă!” Moment în care, cu dosul mâini drepte, mi-a tras una că am ajuns exact acolo unde a indicat mai înainte cu mâna. “Mizeria” era de fapt un sfredel, un prustar pe care l-am uitat în ajun, în locul respectiv. Şoani s-a întors, a pornit maşina şi perfora în continuare. Eu m-am ridicat şi am apucat sfredelul, numai că în loc să vină sfredelul înspre mine, m-am dus eu către el. Sfredelul era “prins” în rocă. O coptură “s-a aşezat” pe el. Atunci mi-a intrat spaima în suflet. L-am oprit pe Şoani din perforat şi i-am prezentat situaţia creată . Amândoi am dat târcoale locului şi nu se vedea nici-o fisură în masiv. Asta însemna că roca desprinsă şi rezemată pe sfredel era mai mare decât puteam noi stabili. Alexandru îmi spune: “nu-ţi lua ochii de pe sfredel, ori ce vezi urli cât poţi, până termin şi eu de găurit. Ne-am postat fiecare cât am putut de bine pentru a fi protejaţi şi ne-am continuat munca şi observaţiile. Procedura corectă ar fi fost să ieşim din acel spaţiul cu potenţial primejdios, dar cum n-am văzut nici-un fel de fisură, consideram că eram mai protejaţi dacă putem să ne mişcăm, în hăul creat în moară, decât să fim prinşi în gaură şi secţionaţi. Am optat pentru această variantă, deoarece încă nu aveam habar cât de mare putea fi roca desprinsă şi nici unghiul de clivaj după care s-ar putea face deplasarea ei. Am terminat de găurit, am strâns sculele şi stăteam în expectativă. Într-o vreme Şoani zice: “Adă, măi şmirgheluţ, traista să mănânc” Eu fug şi-i aduc merindea. “Măi, nu mâncarea mea îmi trebuie, pe a ta vreau s-o mănânc”. “O, vrei să schimbăm merindea?”. “Nu, măi turcule, vreau să mâncăm amândoi, numai din merindea ta, din traista ta. Pe a mea o duc neîncepută Magdei să-i spun că nu mi-a plăcut ce mi-a pus merinde şi fiindcă “m-a ţinut flămând” toată ziua să-i dau cu traista peste cap”. “Şoani baci, de ce nu putem să mâncăm merindea şi-i spui că ai aruncat-o. Ce crezi că mai ştie ea”. “Mă prostule, cum să-i dau în cap, cu traista goală ?”. In acel moment, un zgomot, un ţiuit extraordinar de tare s-a auzit, dinspre locul unde era acel sfredel prins sub coptură. Gaura pe care ne strujeam de abia câte unul, zi de zi, a devenit largă pentru amândoi odată. A cedat sfredelul, eliberând o coptură la care am lucrat o săptămână s-o facem bucăţi.