Locul acesta unde era “plantată” piatra aceasta, era ciudat atât ca aşezare, cât şi ca loc în care era amplasat. A planta aici bolovanul aceasta cu dimensiunile unui stat de om, aici unde nu se afla nici-o altă bucăţică de rocă, nici măcar să arunci după un câine, nu era ceva la îndemâna oricui. Piatra părea crescută acolo, trenând pe acest teren deschis, teren cum foarte rar se găseşte într-o localitate de munte. Locul acesta, terenul acesta, sau dâmbul acesta în care se află înfipt gurguiul ca un obelisc, doar care era un produs de carieră neprelucrat, se află la oarecare distanţă de drumurile obişnuite ale satului. Privind spre el la distanţă, aveai impresia că dâmbului i-a crescut un cucui. Cu toată depărtarea lui de drumurile umblate, locul era frecventat de localnici şi de lumea din jur. Vizitatorii parcă erau înţeleşi ca fiecare să facă acelaşi lucru. Se apropiau de “cucui”, îl îmbrăţişau întotdeauna din aceeaşi parte, şi-şi pironeau privirile într-o anumită direcţie ca într-un ceremonial religios, cu toate că nimeni n-a fost văzut să îngenuncheze. Prinderea pietrei se făcea întotdeauna din aceeaşi parte, ceea ce a dus ca, în timp, piatra să aibă unele laturi mai şlefuite în locurile unde probabil oameni-i căutau răceala şi inima potolirea zvârcolită la întâlnirea cu “obiectul”. Copil fiind, această piatră mă intriga din cel puţin două motive. În satul nostru, unde nu există mai mult de zece hectare tot pământul neted dacă s-ar pune la un loc, oamenii îşi făceau casele în pintene de dealuri, pe stânci sau în meandrele pe care le-a “uitat ” Someşul, iar aici acest teren, este “folosit” doar să sprijine “cucuiul”.