De când “i-au luat” de acasă, patru cinci zile, nimeni nu i-a întrebat dacă au mâncat sau dormit .Ei erau cei mai bătrâni baci din satele Văii Rodnei şi trebuiau să le arate “cuibul” lui George Împărat. Au fost folosiţi de călăuze pe cărările munţilor ca să nu se rătăcească detaşamentul de soldaţii care era în “misiune” prin munţi. În satele lor, oamenii aceştia se bucurau de mare respect prin partea locului, printre consăteni şi cunoscuţi. Careva, dintre aceşti oameni deosebiţi, cu toate că nici unul nu l-au văzut sau cunoscut pe George Împărat, s-au rugat de comandant să le permită să vorbească dânşii cu acel “rătăcit”. Poate se predă şi nu vor fi martori şi coautori la o crimă: “E şi el un suflet, tovarăşe comandant”. “O fi dar ordinul este clar. Să fie ucis”!. De fapt nu exista un asemenea ordin, dar George era atât de temut, el fiind un ţintaş de elită, că toţi se îngrozeau numai la auzul numelui său. Faima lui era aşa de mare, şi frica era atât de groaznică că s-ar putea întâlni faţă în faţă cu el, că soldaţii făceau ori ce munci, numai să nu plece în patrulare pe urmele lui. Apoi George Împărat nu mai avea ce pierde, dar tovarăşul comandant…ehei! Deci soarta-i era pecetluită înaintea ori cărei judecăţi. Spuneau Moşii care au văzut măcelul că George Împărat a ieşit din adăpost fără armă, cu mâinile ridicate deasupra capului şi numai în cămaşa-i albă.(era totuşi în luna februarie) Se pare că zece ani de hăituială i-au marcat viaţa, pe care probabil dorea şi el să şi-o normalizeze. Cum a ieşit şi l-au văzut soldaţii, îngroziţi de spaima cultivată de comandanţi, fără nici-o comandă şi-au descărcat Mauzerele în el. Acei care au văzut măcelul spun că dintr-un om falnic, frumos, bine legat, n-au mai rămas numai zdrenţe de carne din el. Nimeni, dintre acei care aşteptau la Borcut, n-au văzut, măcar o ladă, un sac, o pungă, în care s-ar fi putut pune în el de mărimea unui om, în care ar fi putut să se afle ascuns cel ucis, George Împărat. N-au văzut pentru că, zdrenţele, resturile care au rămas din mândreţea de bărbat au încăput în sacii de grenade ale soldaţilor. Aceşti militari au cules porţiuni de carne şi oase ale aceluia care cu puţin timp în urmă era spaima lor şi a guvernului. Dacă aşa s-a “terminat” strania poveste, parcă nu a avut un sfârşit, dacă nimeni n-a văzut măcar acel “ceva” în care s-ar fi putut bănui măcar, că în acel „ceva” ar putea fii rămăşiţele pământeşti ale răzvrătitului. S-a dat o comandă de :”Îmbarcaţi” şi maşinile s-au dus spre Năsăud. A trecut ceva vreme ca să mă pot desluşi că omul acesta, răzvrătitul acesta, care n-a beneficiat nici măcar de judecată, fiind omorât ca un câine, acest George Împărat chiar Paşca Gheorghe din Sălişte de Sus. Confuzia se datora faptului că în raionul Năsăud de altădată, nu se foloseşte numele de Gheorghe ci numai George, specific vorbirii mai răspicate obişnuite în partea locului.— Aşa s-a încheiat viaţa unui om!