Produse care se cunosc deja şi suntem renumiţi în Istoria Artei, unde este recunoscut că oraşul Baia Mare este Besançon-ul românesc. Adică acele suveniruri să poarte această amprentă, a artei, şi nu a kitsch-ului care nu reprezintă munca şi creaţia băimărenilor. Cam asta ar fi fost pe scurt o trecere în revistă a porţilor de intrare în municipiul nostru. Deci, după cum vezi, se putea merge cu trenul în Baia Sprie.
– Cu asta văd că ţi-ai terminat expozeul dar pauza aceasta am făcut-o numai pentru că tu ai spus că mergeai cu trenul la Baia Sprie, dar probabil că povestea începută de tine, nu aici se termină, de aceea te-oi ruga să continui.
-Bineânţeles că nu acesta-i sfârşitul ei. Aşa cum ţi-am povestit, am stat primul trimestru la consăteanul meu din Baia Sprie, dar pierdeam foarte mult timp cu transportul şi a fost o iarnă “de neuitat” de friguroasă, ceea ce m-a decis să mă mut la Ferneziu. De fapt nu chiar la Ferneziu, mai bine spus la bifurcare, într-o “Casă de ciocolată”(csokoladehaz). Aşa cum au fost botezate de colocatari aceste barăci, datorită culorii maronii cu care erau vopsite toate casele aparţinătoare Coloniei. Casele erau confecţionate din “cofraje” de scânduri care s-au umplut cu rumeguş pentru constituirea aşa zişilor pereţi ai barăcilor. Erau destul de călduroase numai că de ploşniţe şi pureci nimeni nu s-a putut apăra. Aşa că nici eu n-am stat prea mult pe acolo cu toate că cei doi navetişti din Tulgheş, la care am stat, erau oameni foarte cumsecade. Într-o zi când mi-am mai luat un repaus de la “vieţuitoarele” din Casele de ciocolată, umblând hai-hui prin oraş, am ajuns în dreptul Catedralei de pe strada Baia Sprie. Într-un geam, la o căsuţă din preajmă, văd un cap de femeie. O priveam cu plăcere şi voluptate, cu atât mai mult cu cât ea, privea visătoare în altă parte. Sunt sigur că fiecare dintre noi încercăm înainte de-a ne căsători, să ne imaginăm, cum ar fii viitoarea noastră consoartă, viitorul nostru soţ. Poate că şi eu să fi fost mâncat de microbul acesta dar încă nu era momentul, fiind încă în liceu, îmi scap “gândindul” cu voce:”aşa mi-ar plăcea să fie şi soţia mea”. Poate a fost o coincidenţă, atunci s-a uitat şi ea înspre mine. De ruşine am băgat capul în pământ şi “rade-o Larioane”. În clasa a zecea meditam un copil răzgâiat al unui şef oarecare. De fapt pe omul acesta nu-l interesau rezultatele copilului său din gimnaziu, el a profitat de această motivaţie pentru a nu-şi lăsa progenitura singură în casă. Băiatul era aşa de “bun” că numai casa n-a aprins-o, atâtea tâmpenii făcea. Poate te întrebai de ce nu stătea cu mamă-sa. Şi doamna avea o funcţie de răspundere şi uneori nici noapte nu se întâlneau cei doi soţi. Datorită acelor funcţii s-au creat aceste situaţii. Se pare că funcţiile deţinute de soţii acestei familii fiind aşa de importante, nu doreau să renunţe la ele.