Gara de Nord băimăreană deservea: Ferneziul, Uzinele de plumb, Mina Herja şi din 1928 şi flotaţia de la Herja. Un alt segment industrial care folosea intens Gara de Nord şi transporta lemnele pădurilor din parchetele Ferneziului erau Întreprinderea de Exploatare a lemnului. În scurgerea timpului, Staţia de Nord a avut perioade mai bune, mai agitate, faţă de situaţia actuală când gara se pierde în linişte, şi probabil definitiv. Perioada cea mai fastă după inaugurare ei, a fost la înfiinţarea flotaţiei Herja în ’28. Dar cea mai bună şi mai agitată perioadă, bănuim că a fost între anii 1962-65, ani în care s-a construit Barajul de la Strâmtori Firiza. Barajul “ţine în spate” 18 milioane de metrii cubi de apă. A fost construit “prin greutate”, adică greutatea apei este blocată şi menţinută în echilibru stabil, de o altă greutatea egală cu greutatea apei, şi care a fost inclusă în baraj, materializată în oţel beton, betoane, construcţii metalice şi altele. Aceste materiale cuplate cu alte greutăţi care se numeau; scule, utilaje, cofraje, ce toate împreună poate cântăreau dublu betoanelor ce compun astăzi barajul. Atunci, în Gara de Nord băimăreană, s-au cunoscut cele mai mari ritmuri de muncă, cea mai neostoită muncă posibilă se desfăşura în această gară, în triajul gării acesteia, şi chiar în satele respective care trebuia să hrănească uneori şi cinci mii de constructori. Un alt punct de glorie al construirii barajului a fost desfiinţarea conductei de apă, (a buclanului, a ţevii din doage de lemn) care alimenta Ceanuraţia Săsar, conductă construită din scânduri de molid şi care avea o lungime de 21 km. Primi 16 km de buclan, cum îi spuneau băimăreni, s-au construit pentru şteampurile de la Dealul Crucii în ’35, apoi s-a prelungit în anul 1939 până la Flotaţia- Ceanuraţia Săsar. Şarpele acesta uriaş cu un diametru de trei metri se strecura pe marginea drumurilor până ajungea la destinaţie. Dimensiunile sale îngreunau mult circulaţia reuşind cu greu să ajungi unde vrei, deoarece conducta se afla tot timpul în drumurile tuturora. În faţa Facultăţii de limbi de acum, atunci era un stăvilar care permitea ieşirea apei din ţeava de scândură şi printr-un canal, din spatele fostelor “zece case”, ajungea până la RFN (restaurantul fără nume), unde un grilaj prelua căzăturile şi mizeriile mai mari, apoi era din nou introdusă în buclanul care se scurgea pe strada Izei spre cianuraţie. Până când drumurile şi împrejurimile lor, pe care le avem acum, au ajuns la forma de acum, au trebuit transportate mii de tone de mate şi zguri care creau un peisaj selenar în jurul fabricii de plumb, locuri pe care văzute azi, n-ai bănui măcar cât de urât, de sordid, arătau atunci. Acum când toate aceste resturi depozitate pe acest “plaz”, ori pe malul Săsarului, au fost curăţate, locul a fost plănărit şi însămânţat cu iarbă. Vastul triaj de altădată al Gării de Nord a oraşului, azi se compune doar din două linii scurte de nici cinzeci de metri, una exterioară şi alta prin curtea uzinei.