După câteva nereuşite încercări ne aflam în “Dacia” inginerului Mihai, cu direcţia Fersig. Eram patru, că în afară de Domnul Mihai care şofa, maşina era populată de inginerul Bud, de profesorul Şiman şi printre ei mă aflam şi eu, o persoană controversată, nelicenţiată, dar respectând cu pioşenie o singură religie:munca. Domnul Mihai era destul de iritat. Dânsul, om de-o politeţe rară, respectă omul şi conduita rutieră, ceea ce nu se observa la ceilalţi participanţi la trafic, ce nu de puţine ori ignoră faptul că eşti şi tu partener de trafic, lucru greu de suportat de un om manierat, gentil şi care acum se vedea în situaţia de-a nu putea părăsi locul sau individul, care prin maniera de a conduce merita să-i întorci spatele, lui acelui care aduce insulte tuturor participanţilor prinşi în acea fază, chiar dacă nu-ţi cauzează direct cu ceva. În sfârşit iată şi Fersigul şi totodată şi pe al cincilea participant al acestei reuniuni, gazda noastră, domnul profesor Filip care era deja pe drum, în întâmpinarea noastră. Locul era ca un vechi vis al meu pe care soarta nu m-a învrednicit să-l fi putut materializa vreodată. Când îmi permiteam să visez o căsuţă la o margine de lume, cam această “compoziţie” o alcătuiam în visele mele. Avea de toate. Soliditate să se poată opune vremilor, livadă ca loc de muncă, visare şi potolirea unor pofte, grădină de legume din care se poate face sau completa o masă, umbrar sub forma unei terase şi un lucru mult dorit la sat, dar greu de înfăptuit, era balconul de la etaj. Sunt numeroase încercările de-a vedea mai departe, de-a scruta orizonturile, peste câmpuri, peste alte acoperişuri de case, să-ţi poţi permite să vezi şi tu depărtările. La sat această dorinţă este greu, uneori imposibil, de îndeplinit: să vezi mai sus de statul unui om. Poate dacă te-ai urca într-un copac; solicitare care nu orice vârstă, o poate şi înfăptui. Dar dacă ai un balcon la etaj, poţi să-ţi scalzi ochii-n depărtările fugii noastre de noi. Hălăduind pe aici, prin acest loc de recreare, aţi putut înţelege că sunt puţine lucruri în care un obiect care există deja în dotare, să nu corespundă necesităţilor, viselor dar mai ales utilităţilor presupuse abstracte, utilităţi care de fapt, motivează soliditatea pretenţiilor noastre de încărcare a bateriilor, formulare neacceptată de mine, în asemenea ocazii. Toată lumea crede că “o fugă la ţară” declanşează şi realizează chiar lucrul mai sus menţionat. Îmi pare rău să-i contrazic, dar omul oscilează între ce este şi ce va fi. Dacă în prima parte a vieţii căutăm cu disperare apa, locurile cu apă, marea, borcuturile, deoarece noi oamenii, suntem o compoziţie cu 70% apă, în cea de-a doua parte a vieţii, suntem robii locurilor solitare, umbroase, cu iarbă şi nu refuzăm nici ciupercile. Aici noi suntem cei traduşi. Speram că fugind la ţară, noi ne aflăm în câştig, noi suntem cei ce profităm. Mare decepţie. De fapt, câştigătorul acestei “retrageri” este pământul care ne momeşte, ne propune fel de fel de variante de locuri frumoase, pentru obişnuinţa de-a ne întâlni cu Marea Împăcare.