Apoi asta-i destrăbălarea noastră anuală, săptămâna în care ne făceam de cap. Eu cu cine oi închina un pahar de vin? Cu străinii, care abia aşteaptă să bei ca să te lase în curul gol. Nu ştiu ce gândeşti dar nu-i a bună. Nu poţi să mă faci pe mine responsabil pentru întreaga noastră avere, doar pentru că tu n-ai chef de mers la târg. Apoi nu ştiu ce să-ţi spun, dar până acum, toată lumea cu care vorbeam, îşi exprimau dorinţa de-a merge la târg. Tu eşti primul care trebuie să mergi la târg şi vii şi-mi spui că parcă nici nu te-ar interesa cu ce ne-om alege după un an de muncă. Nu-ţi pare ciudată această optică?”. “Ei nu se pun problemele chiar aşa, am vorbit cu cumnatul meu care-i bucuros să te însoţească şi să te ajute”. “Bine că ai ştiut şi le-ai făcut toate în spatele meu fără să mă întrebi măcar. Parcă m-ai băgat de slugă la tine”. Apoi am mai discutat noi de una de alta şi ne-am văzut fiecare de-ale noastre Supărarea mea era mai mult, că mi-am ratat săptămâna anuală de distracţie. Oricare treabă, orice o aveam, se putea rezolva aici, numai felul acela de distracţie, nu. În plus dacă mă însoţea cumnatul lui Ghiţă era ca şi cum ai pune un spion pe lângă mine ceea ce era deosebit de neplăcut, ca veniturile care îţi aparţin şi tu le-ai făcut, să ţi le preţuiască unul care n-are nici în clin nici în mânecă cu ele, dar are dreptul de a-şi băga nasul în bunurile tale, a-şi da cu presupusul şi evident să te inerveze. Nu am mai discutat pe tema aceasta şi eram convins că după întoarcerea de la Bistriţa să-mi văd singur de afacerile mele fără observatori şi oameni de paie. Mă voi disocia de prietenul meu Ghiţă şi-l voi lăsa să-i facă treburile cumnatul său dacă aceasta-i plăcerea şi dorinţa sa. Dacă am văzut că toate-s hotărâte nu avea nici un rost să mai amân sau să sparg bâlciul înainte de-a pleca. Eram în aşteptarea ninsorii care n-a întârziat mult şi ne-a depus covorul alb înaintea drumurilor noastre. În noaptea care a nins, la trei dimineaţa, Viorel, cumnatul lui Ghiţă, s-a prezentat gata de plecare. A venit şi Ghiţă, soţia ne-a pus merinde şi cele trebuincioase. Au venit şi ceilalţi oameni care plecau la târg, unii cu propriile lor sănii alţii de însoţitori, şi ne-am constituit într-un convoi de sănii pe zăpadă. Caii erau hrăniţi şi adăpaţi, şi drumul a început aşa cum trebuia, bine. Poate doar gândurile să-mi fi fost altele ca ale celorlalţi membrii din convoi, gânduri care, ca şi mie altădată, erau masate înspre târgul din Bistriţa, la cum vor fi preţurile, la cum vom vinde, cât am putea pierde, cât câştig am putea face, unde vom trage,cu cine? UNDE VOM TRAGE; CU CINE ? la această idee a trecut prin mine ca un fulger. Eram să intrăm în Sângiorz când m-a fulgerat această întrebare.