Plecând spre sala profesorală, l-am rugat pe profesorul Eugen să-i spună tovarăşei diriginte, de cumva are puţin timp, să vina până afară că doresc să-i comunic ceva. Diriginta a venit destul de repede:
– Bună ziua.
– Ce-i Augustin ?
– Tovarăşa dirigintă, ştiu că aveţi destule probleme, că sunt inoportun, dar aş fi vrut să vă atrag atenţia asupra colegului Dorel. Ceva nu este în regulă la el, în general face notă distonantă faţă de ceilalţi colegi de clasă.
– Asta am observat şi eu. Speram ca tu, cel mai bun prieten al lui, să-mi aduci vreo ştire, vreun indiciu, ceva cât de puţin ca să putem descifra aceste “stări” ale lui Dorel.
– Pentru mine acest lucru nu-i deloc simplu. În mod constant Dorel mă ocoleşte. Se plimbă pe unde nu s-a plimbat niciodată, întotdeauna singur. L-am pândit nu de puţine ori, dar fără nici un rezultat. Şi în general nu se confesează nimănui, dar pe mine în mod special mă evită.
– Dacă chiar aşa stau lucrurile, o să-i chem părinţii la şcoală. Poate ne ajută ei cumva.
– Cum credeţi dumneavoastră.
– La revedere!
– Săru’mâna!
Cam asta am vorbit cu “diriga”. O femeie înaltă, blondă, frumoasă, până la negare, mlădioasă, ca un fir de trestie în bătaia vântului. Cred că şi ea era conştientă de şarmul personal, de faptul că era “plimbată din ochi” de tot “sexul slab” când trecea prin curte. Altfel, de unde mersul ei aşa de maiestos, de impozant. După cum ziceau şi colegii, aveam o ”dirigă” să-ţi “rămână pe retină”. Uite, domnule, că “bărbatul” din mine se lansează în aprecieri care nu prea cadrează cu morala elevului !
Au venit sărbătorile de iarnă şi dacă Dorel era absent chiar şi atunci când fizic era prezent, nu ne-am putut ”angaja” la colindatul fetelor din clasă sau aşa cum procedam în alţi ani, un fel de şezătoare a clasei.