Porecla asta era amăgitoare, omul fiind un bun specialist, exigent şi un bun ortac, dar porecla i-a fost dăruită din cauză că, în prezenţa lui, nu permitea să se vorbească oricum, cu “înflorituri” sau “coloraturi” specifice locului şi adecvate acestei meserii.
Nevasta “fetei mari” – poftim… şi pe mine m-a prins această boală a “botezatului” – nevasta inginerului era o femeie mignonă, cu o faţă de păpuşă chinezească, ireal de frumoasă. Cei doi erau o pereche potrivită şi toată lumea se bucura să-i vadă împreună atunci când se întâmpla să iasă la plimbare.
Despre femei, în general, din “exterior” se vorbesc multe, vrute şi nevrute, dar atunci când vedeam această pereche mă bucuram. Mă bucuram că există şi familii frumoase şi cunoscându-l pe “fată mare” îşi imaginau, şi “binevoitorii” confirmau acest lucru, că relaţiile dintre soţi erau tandre, curtenitoare, la nivelul vârstei şi dragostei ce-o afişau. Era o familie reuşită, pe care cei care-i cunoşteau o dădeau drept exemplu pozitiv copiilor lor.
Era o familie reuşită în toate… Era… până în momentul în care a apărut reversul inginerului nostru, adică acel Paul, care ţinea atât de mult la “personalitatea lui găunoasă”, cel care n-a reuşit să impresioneze nici măcar copiii. Se pare că “fala goală şi băţoşenia lui” au “dat-o gata” pe Lucica, nevasta inginerului, care probabil că încă n-a întâlnit până atunci bărbaţi care să nu aibă “acoperire” pentru vorbele lor, vorbe care erau doar nişte bolboroseli şi fraze stereotipe, bune doar de frânt gâtul gâştelor…
Şi dacă la fete de “nasul lui”, bâiguielile lui, îmbăţoşarea lui n-au avut nici un efect, n-au prins, pe Lucica însă, pe profesoară… nevastă de inginer… au dat-o gata ca în final să-şi încurce viaţa cu “domnul pierde-vară”.
Această asociere dintre Paul şi Lucica a fost un duş rece pentru tot tineretul, băieţi şi fete, şi chiar pentru lumea din cartier, pentru acei care i-au cunoscut.
Dacă cumva unul sau altul încerca a-i deschide ochii Lucicăi, a-i explica ce lucru necugetat a făcut, aceasta se înverşuna şi mai mult în al “capta” pe Paul, crezând, Doamne fereşte, că vor să i-l ia. De ar fi fost pe cine, treacă meargă, dar aşa ?…
Aşa… Lucica a găsit o locuinţă şi s-a dus să stea cu Paul. ”Statul” în doi a dus la o mai rapidă “deşteptare” a Lucicăi… mult mai rapidă decât a crezut lumea. Convieţuirea în doi a dus la “dezvelirea personalităţii” găunoase a lui Paul, la imposibilitatea unei armonii conjugale unde lipseşte cultura, unde doar o singură persoană are dreptate, aceeaşi persoană fiind şi singura “deşteaptă”. În orice cuplu, inflexibilitatea în orice problemă nu poate duce la altceva decât ori la nebunie ori la complacerea în acel marasm.