Această viitoare “pereche” a copilului, părinţii ştiu că nu-l va mai mângâia niciodată aşa cum au făcut-o ei, nu vor fi sărutaţi pe locuri unde ţi-e şi ruşine să spui. Nu-l vor gresa cu fel de fel de unguente ce conţin cel mai mult cortizon… Nu se va uita cu ochii galeşi după el când va ieşi din casă…
Pentru părinţi, copilul este cel mai preţios avut… cel pe care l-au cocoloşit… apărat… au muncit în locul lui, l-au hrănit… îmbrăcat, crescut, iar acum vine “cineva”, cineva care nu are nici un drept asupra lui, acel cineva vine şi-ţi ia copilul, fără să-l ceară, apoi îţi întoarce spatele fără nici o jenă… Ba mai mult, are şi impresia că ţi-a făcut un hatâr… când ţi-a luat progenitura ! …
Şi atunci, ca părinte, ce să faci ?… Cu toată forţa de care dispui, fizică şi intelectuală, cu relaţiile ce le ai, cauţi să împiedici… ce ?… De fapt te pui în faţa destinului, pe care încă nimeni nu s-a lăudat că ar fi reuşit să-l „dea înapoi”… Dacă până atunci nu ai încărunţit… nu aveai riduri… luai toată lumea în răspăr, să fii sigur – Domnule Părinte – că de acum nu de puţine ori te vei trezi plângând, fără să ai un motiv, te vei resemna, fără să fi pornit o acţiune, ba mai mult, te vei înjosi şi mai profund şi la cel ce îţi va lua urmaşul, sau la propriul copil. Tu ca părinte vei fi fericit dacă le vei putea face un cadou, cadou care să valoreze măcar atât cât să merite un “mulţumesc !” şi atunci, când vor fi în toane bune, să te mai şi sărute… pe obraz.
Cea mai mare fericire a ta va fi însă să te lase pe un scaun – nu pe fotoliu – unde erau ţinuţi ei când îţi erau copii, să fii lăsat să-i priveşti, fără să le vorbeşti, ca să nu-i deranjezi… ca să nu fie observată prezenţa ta acolo… Suflet chinuit de părinte…

* * *

La astea se gândea Sandu atunci când şi-a văzut mama plângând. Această “prelegere” a auzit-o de la bunicu-său, într-o vară, atunci când un unchi, care era catalogat de “oaia neagră” a familiei, i-a făcut o vizită şi, fiindcă mirosea a “Piteşti”, bunicul i-a ţinut un logos despre ceea ce o să primească unchiul de la copiii lui dacă continuă să se închine la “stele” şi nu în biserică !
Toate acestea se învălmăşeau în capul lui Sandu şi s-a gândit că e cazul să-şi arate lui însuşi dacă este sau nu este… bărbat !
Asta probabil se poate înţelege în mai multe feluri. El şi-a propus ca, în cei doi ani ce i-au rămas, să înveţe cât se poate mai bine, ca să-şi “spele ruşinea” de pe obrazul lui.