Nimeni nu poate şti câte planuri şi câte vise nu-şi face un părinte cu un copil, copilul lui, încă de la primul zâmbet: cum uneori îşi schimbă tura la serviciu, îşi schimbă serviciul, se reciclează şi asta numai să-şi poată servi copilul cât mai bine, toate numai ca pregătirea copilului, cariera lui să fie mai uşoară, să aibă “cărări mai bătute “ pentru ca acesta să nu sufere.
Sunt părinţi care şi-au vândut vila, apoi şi-au schimbat oraşul – de ruşine că ei nu mai au vilă – şi asta numai ca să-l poată susţine pe el, cel care a pretins şi ei au dat, ca propriul copil să nu sufere. Lui să-i fie viaţa cât mai uşoară, să nu simtă greutăţile vieţii. Ca ei, copiii lor să vadă viaţa mai plăcută, mai uşoară, mai frumoasă. Ei, copiii, să nu fie atinşi de părţile neplăcute ale vieţii şi în primul rând prin lipsuri materiale, care nu se pot înlocui.
De obicei, acest tip de părinţi – copiilor lor – le par sufocanţi, lipsiţi de încredere în ei, plicticoşi şi uneori chiar mincinoşi, şi aici au perfectă dreptate, pentru că a creşte un copil numai în plăceri, prezentându-i viaţa în roz, este o adevărată minciună…
Dar dragostea părintească nu se ghidează numai după legi obiective, economice… Ea este un legământ, o punte de sânge dintre părinţi şi copii, care rareori este viceversa… De altfel, părinţii-şi doresc foarte mult să aibă parte şi ei de puţină afecţiune din partea copiilor lor.
Copiii, după ce devin majori – şi asta nu se întâmplă la 15 ani – în funcţie de cum reuşesc să-şi domine părinţii, că de înrobit, prin însuşi titlul de părinte sunt înrobiţi deja, se străduiesc să li se impună, să şi-i subordoneze. Îşi dau seama că de fapt aceşti “babalâci” sunt nişte fiinţe plictisitoare, neavând nici un fel de reacţie de aprobare la poftele propriilor progenituri. Apoi devin nişte marionete, care mai au doar un singur asalt de dat, ultimul şi cel definitiv …
Acest asalt, care din nou îi repune în drepturile lor de părinte, se dă în momentul în care apare “el“ sau “ea”, care-i va fi perechea copilului în viaţă. Atunci lupta părinţilor devine oarbă folosind tot arsenalul de care sunt capabili, pentru a-şi impune punctul lor de vedere.
Pentru părinţi nu se pune problema valorilor materiale cedate zi de zi, până în momentul când nu vor mai avea nimic de dat nimănui, decât doar sufletul lor… Nu! Pentru ei, pentru speranţele urmaşilor, care aproape niciodată nu coincid cu ale celor ce se doresc să le fie perechea copiilor lor.