Multe, multe fântâni, care şi ele erau puse pe marginea drumului, sau chiar în “gard” cu vecinul sau la drum, ca atunci când un om însetat trece pe acolo să nu fie obligat să roage pe cineva pentru “o gură de apă”, să-şi poată lua singur şi poate omul mai zicea şi un “Bodaproste sau să-i fie de sănătate celui ce-a făcut-o!”
Ei bine, să spunem că a săpa o fântână – cu toate că nu era vorba de istorica fântână din palatul Huniazilor – dar şi aici cea mai mică fântână avea patru metri, iar celelalte, şi nu puţine la număr, ajungeau la 30 de metri şi săparea lor, uneori dura o viaţă de om. Cu toate astea, fiecare fântână avea un fus, lanţ şi găleată ca oricine dorea apă să-şi poată potoli setea.
Aşa erau şi livezile din satul nostru, şi modul de-a da “de pomană”devenea o datorie a celor “în viaţă” faţă de bunicii şi străbunicii lor.
Nevasta tebecistului, a fostului minier, era o femeie frumoasă, îndatoritoare şi iubitoare faţă de soţul ei, de familie. De fapt, fără generoasa ei dragoste nici soţul şi nici copiii nu ar fi existat. Muncea în casă tot ce era necesar – şi erau destule – şi mai muncea şi pe la alţii. Muncea orice numai să-şi poată ţine casa, pe soţul ei, fiindcă el nu mai putea face nimic.
Atunci când era fotbal în sat – de acasă şi până la arenă nu erau mai mult de 3-4 sute de metri – ca să ajungă până acolo trebuia să facă cinci, şase popasuri, să-i “vină“ aer, să-şi mai revină.
După cum se vede, era un neputincios, dar un neputincios cu drepturi, cu cinci copii şi cu toata fosta lui viaţă. Îl enerva enorm numai gândul că el nu mai poate ceea ce putea “pe vremuri”, faptul că-l “ţine“ nevasta, îl irita, îi dădea crize, făcându-i apoi şi mai grea viaţa soţiei, care era ca a unei roabe, era “roaba lui Dumnezeu“, a casei, a familiei sale. Fiind o femeie harnică la serviciu, unde era plătită… cum era plătită…, era apreciată, dar aprecierile pe acea vreme erau numai verbale… Salariu mai mare “ioc”, prime nici atât, deci aprecierea era “morală”.
Ştia toata lumea că un serviciu – când “ţi-l dă Dumnezeu”- îţi ocupă toată viaţa, nu numai cele opt ore, de multe ori şi pe cele de acasă. Apoi mai sunt şi serviciile la telefon, paza dublă şi alte asemenea corvezi, încât multa lume se gândea cum această femeie le face pe toate şi încă nu cade jos.
Până şi acasă – un fel de mâncare îi pregătea soţului – şi alt fel pregătea pentru copii. Soţul nici asta nu putea face, să pună supa de urzici la fiert – că primăvara asta era mâncarea de “regenerare “ – când altceva nu era.
Primăvara începea cu broaşte, dacă nu le prindeau copiii ei, erau mai scumpe să le ia de la ţigani… Apoi urma supa de urzici, felul doi, tot urzici preparate ca spanacul. Mai târziu apărea podbalul şi abia în vară fasolea şi cartofii care, pe o palmă de loc, în coasta casei, se mai puteau cultiva, dar niciodată nu au avut cartofi pentru iarnă.