Saturday, April 04th, 2009 | Scriitor:

Unii dintre ei o luau spre Someş, alţii spre dealurile de prin împrejurimi şi, chiar dacă natura nu le oferea o masă ca în poveşti, orice anotimp le mai oferea câte ceva de mâncare.
Cu acea hrană mai rău era primăvara… Da, dar primăvara, prin speranţele şi frumuseţea ei, suplinea alte lipsuri şi, dacă aveai puţină răbdare, acolo prin iunie erau deja cireşe şi… şi din nou era bine.
Sigur că pe vremea aceea – imediat după război – acel omenesc şi înălţător simţ de întrajutorare între oameni s-a încetăţenit şi la copii care, chiar mici fiind, mai puteau să stea lângă o vacă, sau şi mai bine pe lângă o capră care se ştie cât de “uşor” este de păzit, chiar de oameni în vârstă… Sau mai puteau fi “pogonici” în faţa boilor, la arat… Vara, oamenii mai reparau acoperişurile şi un ţânc făcea mai uşor 10-20 de “drumuri” pe scară… decât unul mai în vârstă. Ei, atunci le era şi lor plătita munca şi era “o zi de îndestulare”.
Când urcau dealurile sau se jucau pe malul Someşului, nici foamea nu era aşa de presantă. Libertatea de-a privi cerul, de-a te plimba fără spaime acolo pe unde vrei, le dădea o visare, o împăcare a fizicului, a spiritului… erau superiori… Îţi puteai imagina orice aventuri, se puteau închipui ca fiind nişte războinici care apărau aceste pământuri dumnezeieşti…
Oamenii acelui sat au trecut prin foarte multe forme de oprimare şi nu de puţine ori populaţia acestui “oraş” decăzut, acum sat, a fost măcelărită. Aceşti oameni, iubitori de neam, cu toate că pământul era bun pentru fâneţe şi livezi… livezi nu prea aveau. La ei exista credinţa că bunii şi străbunii lor ar duce lipsuri “acolo” pe unde se rătăcesc sufletele lor, dacă ei, oamenii, care trăiesc, care sunt nepoţii lor sau strănepoţii, nu ar face pomeni. Dar acest lucru e foarte greu de realizat într-un sat de munte, unde oamenii sunt foarte mândri şi nu primesc pomeni, “ele sunt pentru handicapaţi”… Dar într-un sat sărac nu prea stau handicapaţii … merg şi ei acolo unde este mai mult belşug … şi atunci, ca totuşi să împlinească ceea ce cugetul le impunea, oamenii din satul nostru nu-şi făceau livezi propriu-zise, ci îşi semănau “livezile” pe marginea drumului, ca drumeţii să poată sta la umbra unui copac, să mănânce o prună, un măr, o pară, o nucă.
Tot la gândul datoriei faţă de cei dragi, din care se trag – cu toate că erau la munte – sau poate tocmai de aceea, îşi săpau fântâni…

Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.