Mai ales că acum când a văzut-o pe Maia aproape goală şi a simţit că nu o să mai aibă atâta putere să se poată îndepărta de ea, tinereţea lui îl îndemna să meargă tot înainte.
Împotriva tuturor simţurilor şi a instinctelor a făcut-o, cu toate că se vedea pe Maia că imaginea lui în sufletul ei se ofilea (a mai auzit el că în asemenea ocazii o femeie “refuzată” devine un duşman redutabil).
Se zic multe şi se fac multe, dar el aşa simţea că prima lui dragoste, prima şi cea mai inocentă dragoste, pentru el s-a sfârşit lamentabil.
Dacă ar fi avut un mijloc de existenţă, sau măcar o locuinţă să aibă unde să stea, ar fi fost o seară de “poveşti şi amintiri de extaz”. Ar fi fost căsătoria lor. Ar fi dus dragostea lor la sublim, căci cine s-o facă şi cu cine, era …
Aşa el călăreşte, ca şi în copilărie, pe un băţ, băţul acesta de data asta fiind acest dig în mare. Iar ea, profund dezamăgită şi, după cum a văzut el, total detaşată de dragostea lor, era acasă. Cu toate astea se felicita că a reuşit în strădania lui, să păstreze dragostea lor pură, acest sentiment sublim, lipsit de interese, lipsit de orice fel de umbre, amânând acest unic eveniment pentru atunci când va fi aşa precum el şi-l doreşte.
Dacă atunci se întâmpla ce dorea Maia, aia nu mai era dragoste. Era orice, numai dragoste nu mai era. Poate că motivaţia : “Dacă nu ajungi la struguri ţi se par acri“, se regăsea pe undeva, dar nici aşa… În primul rând să nu aveţi tupeul să spuneţi că Maia-i acră … Nu, nu cred, mai degrabă credeţi-l pe Dorel un prost. O fi… o fi el aşa, dar nu caută dragostea de dragul dragostei şi mai ştiu că el nu-şi dorea “o dragoste cu năut“.
Ştim multe poveşti despre dragoste, despre alţii, foarte multe şi unele persoane chiar se cred şi se doresc să fie în poveste, dar viaţa se trăieşte pe pământ… de către fiecare.
Şi el dorea să trăiască real, nu în poveşti, aşa cum alţii ar fi vrut, după ce ai cedat într-o parte sau alta, în mod sigur se ajunge la compromisuri. La acest capitol, în dragoste, el voia totul. Unii spun că în “viaţa de apoi”… NU. El vrea totul ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, în această demnitate de om, tot ce se cuvine dragostei să fie al dragostei, şi în primul rând curăţenia sentimentelor şi sinceritatea necondiţionată a celor doi. Voia să trăiască unul prin altul, să realizeze o adevărată simbioză. Aceasta dorea el de la viaţă şi dacă asta nu-i reuşea, altceva nu-i trebuia. Acestea erau nişte dorinţe omeneşti, cel mai frumos dar, darul vieţii, viaţa ce ne-a dat-o Dumnezeu.