– În două zile. A completat maistrul, care mi-a auzit tânguiala. Am constatat că am început să gândesc cu voce tare şi iar i-am tras o ocheadă “rivalului“ nostru, muntele.
Am început săpatul. Parcă terenul era din sticlă, parcă mă lovea în propriile oase, d-apoi usturimile din palme, să nu mai pun la socoteală muşchii din spatele bicepşilor, tricepşi, care parcă mi se desprindeau de braţ, aşa mă dureau la orice lovitură de cazma, de târnăcop. Eram un sac de dureri.
Nu există ! Cum puteau să ne pretindă aşa ceva ?! Doar suntem încă nişte copii! E îngrozitor… E inuman… şi când te gândeşti că abia am început, îţi venea să urli.
Atunci îmi cere Mărgineanu târnăcopul, el fiind în urma mea. Îl dau şi observ că în urma mea a rămas mai bine de un metru de şanţ … deci se poate ! M-am apucat să sap cu şi mai multă înverşunare, gândindu-mă la “bombănitorii” lui Napoleon.
Cu toate că nu ne-a fost uşor deloc, ne-am depăşit febra musculară, cu toţii, reuşind să ne facem norma şi să dormim fără vise, neîntorşi.

* * *

Maia s-a întors acasă dezamăgită. Ea credea că Dorel va avea “curajul” ca împreună să înceapă viaţa în doi. Curaj avea Dorel, dar nu dorea să trăiască “prin alţii”. El voia o familie a lui, independentă economic şi să nu-i poată nimeni băga intrigi, ca alţii să-i dea un alt curs vieţii sale familiale, nedorit de el.
Părinţii Maei i-au găsit doi profesori preparatori şi aşa a început ea lupta pentru “bac”, lupta pentru reuşita la facultate, departe de grijile celorlalţi.
Ajuns la Constanţa, Dorel, cu toată pasiunea de care era capabil a început să lucreze – pentru prima oară “calificat” – îi plăcea aici la Agigea. Lucra la “piciorul de uscat” ce va proteja navele, cât timp vor dura operaţiile de încărcare-descărcare. Cu alte cuvinte, brâul ăsta de pământ uscat, el îl “împingea” în necuprinsa mare, iar portul avea docuri pe câţiva kilometri, în mai multe direcţii. Pe ele se montau macaralele. Era brâul de depozitare şi transport rutier şi C.F.R.
Îi plăcea această muncă. Ce nu-i plăcea era faptul că până acum avea tot timpul ocupat cu gândurile sale, învăţând, dând examene, frământându-se şi acum lucrând, toate gândurile lui erau la Maia. Derula filmul întâlnirilor lor în fotograme, bucată cu bucată, şi-l analiza. El nu credea să fi greşit, dar acum înţelegea mai bine însemnătatea zicalei : “Lasă-mă şi nu-mi da pace !”