După primirea sculelor, tot la al treilea elev una (nu erau încă scule suficiente) am plecat la masă. După-masă eram liberi, dar fiecare eram stăpâniţi de ideea “încercării forţelor”, mai neoficial cu “acel ceva” care era deja lucrarea noastră, lucrare ce ne-am obligat s-o realizăm.
Afară erau treizeci şi unu de grade. După vreo 3 km de mers pe jos am ajuns. Ne-am jalonat terenul. Ne-am porţionat ziua şi de aici “cuvântul“ era al nostru.
De la poalele dealului, de unde începea lucrarea, şi până în vârful lui, nu cred că exagerez dacă zic că erau mai mult de 170 m. În timp ce ipotenuza (era prima ipotenuză ce-o săpam, n-o desenam) era de vreo 180 m.
Acum atâta trigonometrie ştiţi şi voi ca să vedeţi cam sub ce unghi trebuia să săpăm. În timp ce noi ne uităm din ce în ce mai des şi cu spaima spre vârful dealului, şefii noştri erau bucuroşi că ne-am apucat de lucru, dar mai ales că am început cu partea mai anevoioasă a muncii noastre. Săpam de vreo două ore când s-a dat ”încetarea lucrului”. Taman la timp. O aşteptam demult. Eram trei elevi la o unealtă şi am reuşit în acest scurt timp să facem câte-o groapă, cât să se “răcorească” un purcel. Noile cozi ne-au rupt mâinile. Nefiind prelucrate, acestea erau urmări fireşti. Pentru prima oară au început elevii să se îndoiască de ei şi de realizarea acestei lucrări.
Mă gândeam că noi am făcut nişte cuiburi şi nu mai aveam palme, dar aveam de săpat în adâncime… în lăţime…. şi mai ales în lungime… Oare nu ne-am supraestimat puterile? Oare pornirea noastră de acceptare a lucrării a fost sinceră şi mai ales conştientă? Ori a fost doar o criză de orgoliu bine “zgândărită”? Nu cumva ”ne-am dat noi mari “ să le luăm “faţa“ la ceilalţi ?
Maiştrii erau sincer îngrijoraţi, de cum arătau palmele noastre. Tot al treilea elev avea scule, dar la toţi le erau rupte palmele. Ce va fi când toţi vor avea scule? De ce au ignorat prelucrarea sumară a cozilor, lor fiindu-le familiar modul de finisare a unei cozi din lemn? Nerăbdarea de a-şi face “porţia” i-a făcut să nu ia în considerare efectele cioturilor de pe cozi. Asta explica ruperea palmelor, dar şi faptul că după ce s-au obosit îşi scuipau în palme să nu le alunece sculele din mâini.
Am ajuns la corturi total dezamăgiţi. Ne-am trântit în paturi fără măcar să mâncăm. Nu ne ardea de nimic. Fie ce-o fi… am adormit până a doua zi.
A doua zi, când am văzut m u n t e l e – vârful lui – era să cad jos… Când va ajunge brigada noastră cu săpatul în acel vârf ?