– Nu-mi pasă de ei !
– Eu iubito, dragostea mi-am dorit-o şi mi-o doresc fără nori, fără intrigi. Aşa cum zici tu, aşa cum mă îndemni tu să fac, ne-am turna picături de otravă în suflet, nouă şi părinţilor tăi, zi de zi. Aceasta este părerea mea. Nu asta este viaţa. Nu această viaţă îmi doresc eu s-o trăiesc. Eu doresc fericirea noastră şi a părinţilor tăi alături de-a noastră. Fără fericirea lor nici noi n-o să avem fericirea noastră.
S-au aşezat pe pat şi dimineaţa i-a “prins” făcând planuri şi povestind. A fost o noapte superbă şi, pentru prima oară, Dorel s-a felicitat că a reuşit să-şi stăpânească instinctele şi nu a cedat “ispitei”.
A condus-o la gară. Parcă îşi conducea soţia. De această dată, la capitolul “sărut” s-a cam abuzat. Puţin a lipsit să nu piardă Maia trenul şi să rămână în Târgu Jiu.
Voluntarismul ei i-a cam dat de gândit. Numai mama lui ştia unde se află el. Şi acum se vedea cu “nevasta” acolo. Şi cât de dragă i-a fost când a văzut-o pe ea acolo, la el. Câtă hotărâre, câtă dârzenie şi îndrăzneală. Îi venea s-o mănânce toată. Nu mai avea nici un rost să se perpelească, i-a fost destul o întreagă noapte …
Dorel mai avea câteva zile până la examen şi se pregătea de zor, atât la teorie cât şi la conducere. Terminând stadiul impus, a depus contravaloarea muncii sale în fondul brigăzii clasei lui. Contribuţia lui a fost prima “cărămidă” la viitoarele succese, ale colegilor săi.. Tabăra, unde urma să ajungem noi, colegii lui, era “peste drum” de tabăra lor, de şcoala lor.
Dorel a reuşit absolvirea cursurilor de şoferi. Două “Rabe” trebuiau să plece la “Canal”, la Agigea. Unul a fost Nicu, al doilea era Dorel. Maşinile lor se transportau cu trenul, tot cu trenul mergeau şi ei. Aşa că Dorel la Vârţ a stat numai cât a făcut şcoala de şoferi.

* * *

Clasa noastră a ajuns luni la Vârţ. Şi încă o dată se verifică zicala că: “Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”.
La plecarea spre tabără, elevilor brigăzii noastre li s-a promis că vor sta în Târgu Jiu la hotel şi multe alte “atracţii”. Aici erau corturi de 30 de persoane pentru cazare şi din celelalte “atracţii” nu mai existau de loc.
Prima baie, şi aia cu apă rece, am făcut-o după două săptămâni de muncă. Din asta se pot deduce foarte multe. Ce era mai important nici nu ni s-a spus. Eram pionierii acestei tabere şi ai acestui Şantier Naţional.
Până s-au adunat toate brigăzile (veneau zi şi noapte) au trecut două zile.