– Si ce ai mai povestit cu savantul?
– I-am povestit de ce nu mai sunt miner.
– Si de ce nu mai esti?
– Mai, omule! Chiar vrei sa-ti spun povestea si tie? Inca odata?
– Si de ce nu mi-o spui? Lui i-ai putut-o spune si mie, nu? Ma consideri mai putin inteligent decat el?
– Nu stiu…dar m-a rugat asa de frumos…si totusi, nu e asta.
In vocea lui am simtit ca vrea intr-adevar sa asculte. Ca este curios si interesat de ceea ce povestesc…
– Si eu sunt!
– Tu, ma omori, omule! O sa-ti povestesc tie, alta data. Avem timp…
– Ba nu, ca o schimbi! Spune-mi-o acum!
– Pai…Nu mergem acasa?
– De ce? Hai, mai bine povesteste! Bine?
– Bine…bine! Dar iti atrag atentia ca aceasta “poveste” este de fapt recenzia unui rechizitoriu!
– Cum ai spus? Rechizitoriu? Parchet? Puscarie?
– Exact ce este. Am facut cinci ani de “studii”!
– Si asta abia acum imi spui?
– Vezi…eu nici acuma nu am vrut sa-ti spun, dar daca tu nu-mi dai pace!
– Hai spune…spune repede!
– Hm…repede cand e vorba de o viata de om?
– Spune cum vrei, dar spune odata.
In ziua aceea a nins, isi incepu Andrei povestea, si atunci, ca intotdeauna, ningea frumos. Ningea linistit, ca un om care s-a pus pe treaba pe-ndelete, si-si cunoaste rostul si meseria. Patura pufoasa de zapada crestea continuu. Nu era frig. Ai fi zis ca mai mult era umezeala. Copiii isi “inhamau” saniile la Podul Sfantului Nepomuc. Era o zarva de puteai crede ca s-a aprins satul. Cu toate ca era seara, inca nu-si terminasera joaca. Cate unii, cei ce vor “plimba plugusorul” faceau repetitii cu biciul, lucru ce intetea si mai mult harmalaia din sat. Inspre combinat apareau in crucea drumului, din sus sau din jos, cate un miner, cate un dulgher ori cate un lacatus care se pregateau sa mearga la schimbul de noapte. Schimbul era mic. Era format doar dintre cei care lucrau la intretinere. Rar, cate o echipa in contaschimb la rectificari de galerii, sau sa puste vreun front, care nu s-a putut pusca in schimburile celelalte. Transportul pana la mina se facea cu 2-3 masini acoperite cu o prelata, sub care erau banci de lemn. Pe ele puteau sa stea in jur de 35-40 de oameni. Dar pe vremea asta, asa de umeda si cu cauciucurile care le aveau pe masini, transportul oamenilor era un calvar. Soferii ar fi pus lanturi dar pneurile erau asa de slabe, ca le era teama ca pneurile sa nu fie sparte de lanturi in timpul mersului.