Acolo unde graul nu se coace, unde strugurii nu se fac, acest pamant este iubit cu o patima neobisnuita. Nicaieri in aceasta tara, pamantul nu-i iubit atat de patimas ca acolo… Asta poate pentru ca este atat de putin sau poate pentru ca l-au dorit si altii. Consatenii mei nu-si pot imagina cam cum poate arata un “Baragan”… Truditorii pamantului, dupa terminarea muncii in camp cu deosebita piosenie isi curatau opincile. Cine vede acest lucru ar zice ca sunt cocheti. Dar nu, ei nu voiau sa-si vaduveasca pamantul, nici chiar cu atat cu cat li s-a “luat” pe opinci… Cum pe aici muntii sunt mai multi decat “sesurile” si pamanturile sunt pe munti, pe coaste, cum se exprima ei si aceste coaste nu sunt terasate ca si la chinezi, dar cam tot asa se lucreaza si pe muntii nostri, doar nici ei si nici chinezii nu au descoperit muntii… Ei bine, intr-un an, vecinul de lot “culca” ultima brazda pe dreapta, in celalalt an o pune la loc pe stanga, practic cu cat de mare era brazda in acel an cu atat toate loturile se “coborau” cu brazda, iar in celalalt an se “urcau”.
Cand am inceput sa merg la scoala aparuse cartea: “Brazde peste haturi” (sa fiu iertat dar nu i-am citit decat titlul). Despre aceasta carte ni s-a povestit o saptamana la ora de romana, am fost intrebat si eu ce-s acelea “haturi”. Mai aveam si noi ceva razoare pe margini dar nu mi-am putut da seama ce pot insemna haturile, pentru ca la noi nu erau. Daca ai hat, lat de o brazada, la o suta de metri, asta inseamna cel putin 800 de stiuleti. Cum ar putea cineva sa-si permita sa-si lase haturi sau razoare cand tot pamantul lui il acopera cu o palarie? … Asa sunt oamenii nostri, care auzind de Rebreanu, unii chiar citindu-l, nu m-ar mira daca unii ar zice ca si ei ar putea povesti, poate si mai frumos, povestea unuia sau a altuia din sat, fiecare fiind sigur ca povestea lui Ion s-a petrecut in satul lui. Apoi, Rebreanu, cu romanul “Rascoala” paraseste tinuturile noastre, ceea ce in sufletul taranilor nostri e considerat ca o dezertare. Aici romancierul s-a dezlipit de “ei”…
– Nu mai am nimic de zis! Am venit la o onomastica si am luat o lectie de romana… Asta a fost si l-am lasat acolo. Se auzi soneria.
– Buna! Ce mai faci? intreba Andrei intrand pe usa.
– Te asteptam. Mergem?
– Mergem, dar nu mi-ai spus unde!
– Chiar nu ti-am spus?
– Nu.
– Pai, sa-ti spun…tipul e intelectual, vin numai intelectuali, fara neveste, asa banuiesc eu…
– Vor s-o faca lata?
– Asa se pare.
– Atunci hai sa-i vedem cum arata lati!
Casa lui Aurel era luminata “a giorno”. Am intrat, s-au facut prezentarile. Ca nimeni sa nu spuna ca noi nu am ajuns in Occident, pentru aceasta intalnire Aurel si-a “organizat” casa. Una din camere era bufetul. Neaparat suedez. Una era pentru “zbenguiala”, fara fete, si prin ce a mai “ramas”, fiecare isi cauta cate un prieten, tovaras, coleg cu care sa poata face cat de cat o conversatie, cat mai indiferenta fata de politica si de evenimentele zilei si, daca se poate, sa fie si cat de cat reconfortanta.