De cele mai multe ori, la sarbatori se cantau tot cantecele lui, romantele lui bine cunoscute. Sa nu mai pomenesc ca atunci cand parintii ne spuneau povesti pe teme istorice, ele se povesteau in versuri, cum ar fi “Decebal catre popor”, “Pasa Hasan” si multe altele, poezii care erau stihurile Poetului nostru. Spuneam ca nu stiu care e cauza adevarata intrucat eu totusi cred ca poetul Cosbuc era “un produs natural” al tarii si al taranului de pe acele meleaguri. Spun asta, dar asa cum iti povesteam mai inainte, toate astea as fi vrut sa fie certitudinea unui om nascut acolo. Horile, pe acolo se numeau “Beri”. Aceasta denumire vine de la un obicei mai vechi. Parintii care introduceau in hora un copil, cand il introduceau in randul oamenilor sarbatoreau un fel de majorat. Tatal fetei cumpara muzica, iar tatal baiatului cumpara butoiul cu bere. La o populatie de cinci-zece mii de suflete, in acelasi timp se faceau mai multe “beri”. Ei bine, la aceste “beri” se povestea toata viata satului, versificata sub forma de strigaturi. Asta era unicul loc de manifestare in versuri si de “opinie publica”… Din versurile lor aflai cum unei tinere sotii, standu-i capul la altul, a facut mamaliga (colesa) fara sare… Iar o alta fata tanara era “Jucausa cu gunoiul dupa usa” sau “Cum stie Ioana a matura, asa barbat fain si-a lua” si multe, multe altele. Regretul este ca pe acea vreme “sculele” de inregistrat nu erau inca. Versurile erau mai bune sau mai slabe, dar de cele mai multe ori ele erau foarte bune. Mai tarziu, cand si eu am pus mana pe o carte de Cosbuc, am fost contrariat. Nu pentru faptul ca poeziile lui nu-mi erau necunoscute, asa cum am crezut, dar foarte multe din strigaturile de la “Beri” erau incluse in poeziile lui. Mai mult, vorbirea, si acum, in satele nasaudene este identica cu acele timpuri folosindu-se mult vorbire inversata in propozitie. Frapant este la poetul Cosbuc ca vorbele, cuvintele obisnuite de zi cu zi ale taranului, pe care el l-a iubit atat de mult sunt aidoma si in poezie. Maiestria lui a constat in folosirea si inaltarea limbii populare la rangul ei cel mai inalt.
Un soc a fost faptul ca eu, pana tarziu, nu am vazut scris numele poetului, si atunci cand l-am vazut pentru prima data m-am simtit frustrat… Tot ce credeam ca-i poezie populara avea un nume… Cosbuc.
– Auzi, Andrei! il intrerup. De fapt ma cam enervase… Am inceput cu “catelusul” si uita-te, tu acum imi faci o dizertatie despre Cosbuc. Si parca m-a ghicit, pentru mine Cosbuc nu a fost niciodata poetul in a carui opera excelam. Acum, sa mor de nu apuc si eu sa-l invat pe Cosbuc, si asta numai ca sa-l dau gata pe Andrei… Dar despre Rebreanu nu zici nimic? il ispitesc eu.
– Nu zic, ca nu este ce zice…
– Hai omule, ca ma dai gata! Ma, daca Cosbuc “al tau” este zeu in satul tau, Rebreanu este un titan in toata Romania… Cum, tu n-ai ce zice?…
– Iar nu ai rabdare! Nu ai nici bunavointa sa ma lasi sa-mi termin fraza. Intre cele doua sate, Hordou si Tarlisua, actualele sate Cosbuc si Rebreanu – observi domnule ca ne-am facut un obicei in a schimba denumirile localitatilor – si in a dezgropa mortii, nu?! Intre cele doua sate, cum iti spuneam, nu sunt mai mult de 60 de kilometri. Ei bine, Rebreanu este si ramane o enigma pentru noi, localnicii. Aceasta enigma se refera la faptul ca romanul “Ion” putea fi scris in orice sat nasaudean si chiar in mai multe variante. Pentru oamenii de acolo, unde pamantul este atat de putin, fara a folosi nici o metafora, o palma de pamant inseamna doi stiuleti, nu vorbe.