– De macelul care a fost in ’44 in muntii nostri stii si tu, si ai mai si auzit destule. Ei, imediat dupa ce am fugit din lagarul de munca, din Germania – eram cu Partene – cu Laibuc…stiam cam pe unde se afla tara, cam in ce directie…noi am pornit-o pe jos, cu trenul, pana am ajuns in Ungaria. Acolo, in pusta ne-ar fi trebuit un cal, dar eram asa de flamanzi, ca eu cred ca daca am fi gasit unul, l-am fii mancat cu totul, nu sa-l calarim. Si cum animalele simt primejdia, nu am gasit nici unul, pana cand, langa o groapa de obuz, observam un camion, un “Csepel”, cu cabina de carton, fara o usa, fara geamuri. Ne-am gandit sa ne mai odihnim putin in el. Sa nu stam pe pamantul gol. De la o vreme ne-am apucat sa tragem…de tot ce se putea trage, sa impingem, de tot ce se putea impinge, de tot si de toate ce ne cadeau la indemana. Mai mult, Laibuc zice ca el “da o manivela”. De stia ce va pati…nu o facea! Da el cu manivela…si dupa o vreme porneste motorul. Abia a reusit sa sara in laturi ca sa nu fie calcat. Si apoi a avut el ce fugi ca sa ne ajunga, ca de volan tineam eu, dar cum sa franez, asta n-o mai stiam. Dupa un timp am reusit sa franez. Am si pornit si atunci a aparut un ofiter roman care ne-a cerut sa-l ducem in tara!Am pornit. El nu stia pe mana cui s-a dat! Sau de ce mergeam noi cu masina in zig-zag…El credea ca ocolesc mine sau gropi…cand colo pe mine ma treceau toate apele…Uite asa, de atunci am ramas legat de “saiba”. Am mai vazut eu inainte “neam de manivela”, dar pana atunci nu am mai condus, poate ca nici atunci nu o faceam daca acel ofiter nu ar fi zis: Da-i drumul!…si i-am dat…pana in ziua de azi…
Ninsoarea se oprise, acum era cam de 50 de centimetrii…masina isi continua drumul spre mina. Mai erau cateva “hopuri” dar acestea nu erau asa de grele ca “Zidul mortii”. La intrarea in Catun l-am luat pe ajutorul de la compresoare. La pod, la Oros, am mai luat un miner, lucra in “Ferdinand” era Debretini, iar la borcut pe compresor-istul Andrei Bot. Ni se da binete, le raspundem si pornim. Trecand pe langa casa lui Ianos Butinaru, am vazut-o pe nevasta-sa, pe Evi. Facea semne cuiva din masina. M-am mirat, pe urma am aflat ca barbatul ei si ai altora care lucreaza la taiatul padurii nu vor putea cobori din munte decat numai dupa inghet, fiind imobilizati de zapada care a cazut in ultimul timp. Asa ca sarbatorile, fiecare le va face pe cont propriu…El “sus”, si ea acasa…
Am ajuns la “gater”. Dar aici nu era nimeni care sa astepte masina pentru a pleca la “bai”. Asa ca ne-am continuat drumul. La “siloz” coborau toti si,dezmortindu-se, isi povesteau cu umor “patania” de pe drum. Parca mi se reproseaza ceva?. Sau numai mi s-a parut? Ne uram “Noroc bun”! si “Spor la munca”! si cu totii dispar in noapte spre galeriile lor. Inainte de inghet, inainte de-a ninge, cu totii treceau prin locul numit “Printre stanci”, loc taiat in munte de Izvor, dar acum acest lucru era imposibil, din cauza vremii. Asa ca, fiecare va urca spre orizonturile lor de lucru pe scarile putului, in sus. Si ca sa urci hornul asta, care e putul, aveai ce “numara” la scari, pentru fiecare orizont. Nici in aceasta seara nu era altfel, asa ca, da-i bataie in sus! Schimbul doi a iesit si coborau “la masini”…Masina se umplu repede cu oameni bine dispusi, care odata ajunsi acasa vor petrece, ca doar de aia sunt sarbatorile! …Toti se grabesc …si toti ma imboldesc sa mergem, sa plecam odata! Un minier, unul din “Ferdinand” imi transmite rugamintea maistrului sau, de-a intarzia putin, sa-si poata strange toti oamenii, sa poata veni cu totii… Astept… Constat ca este un intreg schimb acolo – peste 90 de oameni – care trebuie sa urce in singura masina care era, si care este “Praga” mea.