S-a “pus la şapte ace”, a închis apartamentul şi s-a pornit spre Petroşani “pe drumul de costişă”, drumul care într-adevăr urca binişor. Avea vreme. Nu era nici o grabă.
Era atât de sătul de purtatul căştii de protecţie, că nu şi-a mai luat o pălărie, cu toate că soarele ardea necruţător.
Mergea încet pe malul Jiului admirând priveliştea de vară a Văii. Pe drum mergând simţea că aerul este uscat şi încins pentru respiraţia lui în suferinţă, şi ca orice om distrat şi bine dispus, nu şi-a luat nici un fel de medicament, nici măcar o gură de apă. După vreo oră de mers, s-a tras puţin la umbră sub un copac să se mai odihnească. Mai era ceva distanţă de parcurs până în Petroşani, unde ar fi putut să-şi ude gâtul cu apă minerală, vreun suc ceva, dar ştia un izvor în apropiere, într-o coastă de deal, din care tare dorea să-şi mai potolească setea. Era ciurgăul care-i plăcea lui.
După odihna pe care şi-a permis-o, nu era mulţumit de felul cum îi şuiera respiraţia, dar de la explozie nimic nu mai putea spune că era în regulă cu sănătatea sa, aşa că: a considerat să-şi vadă de drum. Problema care era permanentă, chinuirea continuă a respiraţiei, horcăielile ce i-au subtilizat respiraţia, erau preocupările zilnice a lui Petre. Uneori şansele de-a le calma erau mai mari alteori insensibile cu rezultate slabe de-a le atenua. Cât despre dispariţia lor, măcar pentru scurt timp, nu avea nici-o şansă. A muncit o viaţă, cu dragă inimă s-ar fi apucat din nou de lucru, convins fiind că atunci se va face bine, dacă tusa asta, respiraţia aceasta l-ar îngădui. Dar se vede că el nu va mai avea niciodată, şansa aceasta. Şi acum această chinuitoare formă de evoluţie a bolii-i secătuiau întreaga fiinţă de vlagă.
Cu toate că nu şi-a luat nici-un medicament, cu toate că accesele bolii şi a tusei puneau stăpânire pe el, în loc să se îndrepte înspre spitalul din Petroşani, să primească ajutor medical, el şi-a continuat drumul spre locul unde ştia că se va sărbători Ziua Minerilor. Locul unde şi el în faţa tuturor ortacilor din Vale a fost făcut stahanovist.
Se apropia de locul respectiv. Pe platforma aceea se putea “intra” printr-un portal făcut din cetină de brad. Imediat după portal, de-a stânga şi de-a dreapta, erau bănci. Petre s-a aşezat pe una din ele, în speranţă că ar putea întrerupe valul de tuse chinuitoare. Se ruşina la gândul că-l poate vedea cineva în această umilitoare postură, mai ales că-n ultimul timp, când tuşea, se albăstrea tot la faţă. Pe margini, din laţuri de brad, erau montate deja “şatrele”, acei suporţi din leaţuri pe care-şi etalează mărfurile comercianţii de nimicuri. Spre capătul “aleii şatrelor” erau puse “la vedere” grătarele care mâine vor avea drepturi depline de “poluarea” Văii. Pentru bere s-a făcut o baracă cu două locuri de servire, pentru evitarea aglomeraţiei. Se pare că asta era prima dintr-un şir de vreo zece asemenea construcţii. După ce a trecut de şirul şatrelor, a barăcilor de bere, ca într-o veritabilă sală de apel, pe tot plazul erau construite bănci şi mese pentru toţi ortacii Văii şi a familiilor lor, unde să-şi poată servi bucatele aduse de ei, sau cumpărate.