Nu era lui suficient praful şi fumul negru din Petrila, l-au dus la Hunedoara să mai respire praf şi fum roşu ce avea alt gust, faţă de antracit, şi fumul alte nuanţe. Păi pentru ei cărbunarii nu se găseşte un oraş sau o localitate în care să facă o deplasare fără să “BEA” asemenea “specialităţi”, ori tocmai pentru aceasta au făcut această deplasare “să vadă cum e şi la alţii”. I-a trebuit o bună bucată de timp să scape de această idee, că nu şi-a bătut nimeni joc de el cuplându-l în această deplasare la Hunedoara, cu schimbarea aceasta de cromatică a aerului de la NEGRU la ROŞU.
În schimb i-au plăcut în mod deosebit oamenii Hunedoarei, metalurgiştii, oameni dintr-o bucată, îşi cunoşteau rostul şi menirea. Munceau cu responsabilitate, ce mai, se asemănau cu ei, minerii. Nu le-a fost greu să găsească limbajul comun, să se simtă bine în preajma lor.
Printre vizitele pe care le-au făcut în Hunedoara, una a fost la noua cantină, altele în locuinţele unor muncitori, stadionul şi după multe intervenţii şi tatonări, le-au permis să viziteze şi Castelul lui Ioan Corvin de Hunedoara, a familiei sale, care se afla în reparaţii şi nu era deschis vizitatorilor.
Înainte de intrarea în castel chiar în faţa podului de peste Valea Zlaştei, există o platformă un plaz unde pe vremuri erau amplasate locuinţele slujitorilor şi de unde se vedea castelul în toată splendoarea lui, uriaş, impunător, maiestuos. Avea o influenţă psihică asupra tuturor. Te făcea să te crezi un nimic în comparaţie cu el. Trecând peste acest şoc, sufletul în piept începe să-ţi crească, gândindu-te la faptul că oamenii acestor pământuri, din care te tragi şi tu, au fost nişte oameni minunaţi, nişte oameni viteji care s-au “impus” istoriei, prin faptele lor de arme, a diplomaţiei, a construcţiilor, fiind urmaţi şi de alte neamuri în faptele lor deosebite. “Sub gândurile” acestea au intrat în Castelul Cetate. Cum au intrat pe poarta Castelului în partea dreaptă, ghidul le-a atras atenţia asupra unei uşi care încă este originală, uşă chiar de pe vremea lui Iancu. În spatele uşii era de fapt un loc de încarcerare a suspecţilor, care ar fi reuşit să intre în castel. Această “atenţie” imediat după primire a fost şocantă, datorită faptului că acest fel de “primire” este străin românului. Poate ar fi uitat Petre de acest şoc, erau destule ce să vezi acolo, dacă n-ar mai fi existat o “ groapă a urşilor” unde uneori mai “cădea” câte un nedorit. Apoi castelul era dotat cu camerele de tortură! La toate acestea, ieşindurile din corpul castelului, numite burdufuri, făcute din piatră şi zidărie de cărămidă, foarte estetice, dându-i castelului un aer de cochetărie. Un “C” a lui personal care m-au incitat de cum le-am văzut din “plaz”, dorindu-mi cu ardoare să intru în ele. Erau de fapt nişte refugii pentru gărzile care înconjurau Sala Dietei în timpul lucrărilor. Gărzi care ar fi intervenit la primul semn. Mare decepţie să lucrezi ştiind că cineva te pândeşte, care în orice moment te poate “ridica” făcând în continuare cunoştinţă cu celelalte “specialităţi” ale cercetării.
Din cărţile citite, din filme, stampe, picturi, descrieri, nici un castel din orice parte a lumii, nu era lipsit de asemenea “dependinţe”. Poate crezul meu în steaua primului Guvernator Rege român, în “casa” căruia am intrat cu sufletul deschis şi înalte sentimente de veneraţie şi adoraţie, m-au şocat pur şi simplu, cunoscând că aceste metode barbare de “lucru” le folosea şi el. Cred că eu punându-l deasupra tuturor, în sufletul meu altul neavând egal, am crezut că el folosea metode mai umane.
Ultimul “duş rece” mi l-a dat fântâna săpată în piatră de către cei doi prizonieri turci cărora li-s-a promis libertatea în schimbul-apei. Ei au ajuns la 30 de metri de săpătură în stâncă, la apă, dar nu şi la libertate. Există încă o inscripţie făcută de cei doi nenorociţi înainte de ai omorî: “APĂ AVEŢI ONOARE, NU!”