– Tovarăşe Petre, ne-am înţeles că mă ascultaţi până la capăt! Sunteţi om matur, se poate? Deci… uite că era să-mi pierd şirul, cu această inoportună întrerupere, deci se formează o comuniune, o relaţie indisolubilă între inimă şi minte, comuniune cunoscută sub denumirea de “suflet”. Acest suflet nu este material, palpabil, nu l-a văzut nimeni, este un nimic. Ciudăţenia este că am plecat de la un gând MATERIAL, să ne iubim, să ne căutăm perechea şi am ajuns la imaterialul NIMIC. Deci trebuie să facem totul, pentru a iubi NIMICUL. Acum m-aţi înţeles?
– Mie milă de Eliza! Dacă tu iubeşti nimicul, iar EA este… materială, tu eşti capabil să n-o iubeşti pe ea, fiind materială, ci nimicul de pe lângă ea. Foarte ÎNTERESANTA iubire o să aveţi. Noapte bună! şi Petre se retrase în nimicnicia domnitorului său. Poate enervarea că nu a găsit replica care să “i-o servească” lui Ştefan, poate oboseala, cert e că din nou “spasmele” tusei şi-au făcut apariţia în cele mai violente forme. Un calmant, de fapt un tranchilizant, i-a adus liniştea… somnului.
Se pare că dimineaţa omul este mai optimist, mai ales dacă soarele-i inundă fiinţa. După corvezile necesare “punerii în funcţie” a propriei persoane, avid de ştiri în preajma sărbătorii “Zilei Minerului”, pe care o aşteaptă poate cu prea mare nelinişte, Petre a ieşit pe băncuţa atât de şlefuită de pantalonii lui.
Vremea aceasta însorită de vară-i aducea aminte de-o veche dorinţă care a rămas şi azi la intenţie doar, de-a vedea unde se “cuibăresc” toate râurile şi pâraiele ţării, să vadă şi el marea noastră, Marea Neagră.
Şi-a dorit Marea Neagră şi s-a trezit la… Hunedoara. Prin anii’50 când se definitiva construcţiile furnalelor hunedorene, pentru stimularea “prieteniei şi solidarităţii muncitoreşti” dintre producători-minerii şi consumatori-metalurgişti hunedoreni, în cadrul Confederaţiei Generale a Muncii. Cu acest prilej au avut loc mai multe manifestări, vizite, programe artistice şi altele. Vă puteţi imagina că printre fruntaşii minerilor era şi Petre. Petre era prins de pregătirea unui nou record de exploatare, nici nu şi-a dat seama despre cei vorba, când s-a trezit în Hunedoara. Văzând el “bastoanele” acelea înfipte în cer şi care fumegau continuu, pur şi simplu pe el a pus stăpânire o stare de deosebită enervare.
În aceea perioadă pe toată Valea, toată lumea făcea focul cu cărbune de piatră, antracit. Lucrul acesta a făcut ca în întreaga Vale, fumul şi funigeii să schimbe nu numai compoziţia aerului, dar şi culoarea Văii. Era neagră cenuşiu, culoare predominantă pe toate hainele, pe toate lucrurile şi în toate ungherele. Obişnuitul praf de pe drum şi el era negru-cenuşiu. Zăpada noastră n-a fost niciodată albă cum zicea cineva, de la o vreme şi sufletele cu sau fără motiv se “înnegreau”.
Dacă pe Vale predomina NEGRUL aici în Hunedoara era altă viaţă. Aici fumul avea nuanţe de brun-roşcat şi gustul aerului era sălciu ca şi când ai suge o acadea din tablă. Oxidul roşu cu “inserţii” de negru dădeau altă “cromatică oraşului, hainelor…” Dar aveau şi un avantaj. Hunedorenii nu se plictiseau de haine. Oxidul de fier îi “ajuta” să şi le rupă destul de repede. Un lucru deosebit, de neconceput, apa din Hunedoara spăla, după cum a văzut Petre, ce-l mai bine din câte localităţi a văzut el. Petre era convins că aici se foloseşte cel mai puţin detergent şi săpun din ţară. Enervarea lui Petre avea în primul rând luarea lui de la stringentele preocupări ce rezultau din acţiunea care doreau să o realizeze şi cu care au ajuns într-o fază avansată. Al doilea motiv de supărare a lui Petre era numirea lui precipitată în această delegaţie, care era echivalentul răpirii sale de la muncă, el neştiind nimic despre rostul acestei deplasări. Când s-a văzut la Hunedoara a fost convins că cineva în bătaie de joc, l-a cooptat şi pe el, în această deplasare.