Întrebare legitimă mai ales că “în capul ţării” toate trebuie să fie logice şi motivate. Cum bine ştiţi în Baia Mare au existat tot timpul Cenacluri literare şi nu unul ci mai multe. Avea o vorbă împuşcatul: “Vorbeşte un muncitor de la tribuna Congresului şi nimeni n-a făcut distincţie între cuvântul lui şi al unui savant” şi de atunci a lăsat savanţii să se ocupe de “ştiu ei ce” şi au fost “încurajaţi” muncitorii să facă “cultura” pe care dânsul o dorea. Acel tip de cultură ce era controlată de “vigilenţii” lui. Posed şi astăzi o replică a unui om de litere din acea vreme în care se “precizează” exact cum poţi “promova” printr-un cenaclu literar …în nici-o parte.
Faptul că existau în Baia Mare mai multe cenacluri, nu o consideraţi o exagerare. De fapt pentru oamenii care n-au cunoscut localitatea Baia Mare în anii ’50 este imposibil să creadă că de fapt Baia Mare, aşa cum este acum …nu exista. Pe atunci, în jurul fiecărei guri de mine, exista un cartier cu locuinţe muncitoreşti, uneori numai bărăcile acelora, în jurul cărora fremăta viaţa.
Centrul istoric al oraşului, se află şi se afla, între punctele cardinale Nord şi Sud cu o lungime de…600m. De la Podul Viilor la Obor. Pe axa Est-Vest, lungimea sa cea mai mare, era de la Catedrala Greco-catolică şi până la Gara Veche, actualul Magazin Maramureşul, cam 1,5-2 km. Mina Valea Roşie avea propriul ei cartier. Aici se aflau coloniştii mai vechi ai oraşului-minerii. Mina Săsar avea Cartierul “Petre Gheorghe”, Mina “Ioja Bela” din Baia Sprie şi Uzina de plumb, din carierul Ferneziu, Mina Dealul Crucii cu cartierul Griviţei de astăzi (atunci a topitorilor şi era format din minerii veniţi de la Rodna). Phenixul completa cartierul Topitorilor, cu atât mai grav cu cât pe latura de Sud, nu se putea trăi de noxele Combinatului. Între aceste cartiere existau ceva drumuri şi văile apelor care se scurgeau prin oraş. Între cartiere distanţele erau destul de mari şi nu exista dorinţa acelor comunităţi, de a se amesteca cu altele. De aceea şi “activităţile culturale” se desfăşurau pe cartiere. Cred că de Cubul “Flacăra” a Phenixului a auzit fiecare. Mai era şi “Clubul Săsar”, “Clubul I.C.Frimu”, “1 Mai” etc. Practic abia acum când au dispărut aceste cartiere se poate spune că s-a “compus” Baia Mare şi că municipiul lucrează ca un tot unitar, nu sectar şi plin de disensiuni ca altădată. Acum cred că este mai simplu de înţeles multitudinea de cenacluri de pe vremuri şi ce activităţi puteau produce. Cenaclul literar, al scriitorilor Baia Mare de acum, are peste 75 de membri . Deci se munceşte.
Analizând o anumită perioadă de creaţie a poeziei, pasul pe care-l face tot românul “când intră în literatură”, constă dintr-un ton puternic, răspicat şi total nemulţumit al debutantului în poezie, probabil pentru a arăta hotărârea celui care doreşte să-şi impună versurile, ton prin care blestemă, (sau înjură) toate relele prin care a trecut până acuma, indiferent că i le-a produs iubita, preţul pâinii sau salariul prea mic. Pentru tineret nu e mare paguba, ori ce se poate reface, îndulci şi de aceea probabil că aceste “impuneri” nu au deranjat sau nu au fost etichetate foarte drastic (există “spusa” că ori cine scrie, porneşte de la un protest, de la o negare, de la o contrapunere) de către bătrânii cenaclieri. Cu toate acestea, în ultimul timp, printre tinerii care şi-au citit poeziile în cenaclu, au apărut şi poeţi de reală perspectivă, care dacă se vor autocenzura, vor ajunge acolo unde ei îşi doresc cu poezia. Unul dintre ei ne-a delectat chiar în această primăvară cu poeziile lui
În proză există anumite reţineri pentru debutanţi şi se luptă să scrie pe cât posibil departe de realitatea vieţii, măcar prin această barieră să “nu permită să-şi bage nasul oricine” în opera lui. De aici există o reţinere înspre…proză. Dacă în poezie trebuie să duci simbolismul până la pierderea sensului material, să foloseşti sau nu metafore obişnuite sau “sui generis”, se pare că a rămas un sector în care, obişnuit cultura literară este similară cu, “strălucirea minţii” unde trebuie să abă o frecvenţă de peste 50Hz şi intrinsec să impună cel puţin grimasa zâmbetului, dacă nu iese zâmbetul desăvârşit. Aceasta este “zona epigramei”, zonă în care excelează materialul neprelucrat dar abundă sugestiile împuse de viaţă şi sectorul politic. Şi dacă mai punem la socoteală că cele patru versuri sunt obligatoriu ironice, te gândeşti cum de sunt “numai “ atâţia epigramişti. Citându-l pe Ion M. Mihai din articolul ”Exigenţele epigramei”, domnia sa spunea: “Epigramistul veritabil care se respectă pe sine şi respectă epigrama şi îşi cunoaşte valoarea, trebuie să aibă mai întâi vocaţie, spirit de observaţie, discernământ, putere de asociere, de analiză şi sinteză, să aibă spontaneitate, îndemânare prozodică, inteligenţă şi un ridicat nivel cultural” D’aia.