Cu toate că ambiţie avea destul de multă, a realizat că nu se poate încadra într-un colectiv care-l marginaliza continuu. Era ziua când psihicul i-a cedat, nu mai avea putere de respingere a atacurilor, farselor şi luărilor în zeflemea puse la cale de toţi acei colegi, care doreau să nu-l mai vadă niciodată şi a hotărât să se lase păgubaş. Să se ducă “unde-o vedea cu ochii”, numai aici să nu mai rămână. Cu o ultimă privire, ca un tur de orizont de rămas bun, se uită înspre moara 5 şi atunci l-a văzut pe morar cu gura deschisă însăilând ceva. Prin zâmbetul ce-i lumina faţa, îi făcea semne cu mâna, să se apropie. Tot prin semne agitate, îl obliga să se uite într-o anumită direcţie. De curând, un bătrânel, şi el de puţină vreme sosit aici, dar care “avea spate”, şi a fost făcut:”responsabil cu ungerea”, adică să treacă pe la utilajele care nu erau în responsabilitatea lăcătuşului de schimb şi să le mai dea ceva ulei. Practic, nu avea de făcut nimic, deoarece nu existau utilaje care să nu fie în custodia cuiva, şi plictisindu-se, a aţipit sub melcul morii 5. Această “fază” i-o arăta morarul, în momentul în care el a crezut că aici, în această uzină, nu mai are nimic de făcut, în afară de…a da bir cu fugiţii. M-am gândit de multe ori de ce a făcut omul gestul?. Apoi am aflat singur. “Omul nostru”, “cu ungerea” era purtătorul “poveştilor” la şefi. El era cel care dispunea cine să aibă şi cine nu premii, prin felul în care erai “vopsit” la şefi de către el. Gestul morarului era incomensurabil. Practic, mi-am reîncărcat bateriile şi am putut începe din nou lupta pentru integrarea mea în acest colectiv dificil şi greu penetrabil. Am abordat lupta cu alte forţe, dar şi cu un psihic mai puţin labil. Deja eram stăpân pe situaţie. Am fost absolvit de o grea vină. Oamenii au aflat cine-i “vopsitorul lor”. Şi semnele de atunci ale morarului au fost primele semne de simpatie. Povestea cu Bombonel urma să vină ceva mai târziu.
Sfărâmarea minereului în vederea extragerii conţinuturilor de metale a cunoscut un drum ascensional destul de radical, dacă ne gândim că s-a început cu spargerea pietrelor în mojare, apoi în şteampuri, ca astăzi să se facă în mori cu bile din oţel, antrenate de motoare electrice şi mai recent bilele de oţel se înlocuiesc cu bucăţi mari de minereu, procedeu numit automăcinare sau măcinare în mori autogene. Indiferent ce se macină în ele, morile se căptuşesc cu bare şi segmente de oţel. S-a încercat alternarea acestor bare cu bare confecţionate din cauciuc. Cert este că acea căptuşeală a morii se macină în trei-patru luni şi trebuie obligatoriu înlocuită. Când ai un nou venit este absolut sigur că acela, să facă prima cunoştinţă cu operaţia de decăptuşire-căptuşire a morilor. Mai mult, cum gurile de evacuare ale morilor nu depăşeau nici una patruzeci de centimetri, cei mai subţirei aveau “abonamente” la morile 2, 13, care aveau cele mai mici guri de evacuare.