Noi scoteam câte 8-10.000 lopeţi pe zi – ne mai ţinând cont de folosirea târnăcopului, a sapei sau a cazmalei – iar brăilenii, care lucrau la curăţatul benzii, “au ieşit” cu 84lei/zi la circa 3-5.000 de lopeţi pe zi, şi asta fără să le şi sape şi totuşi nouă ni se explica cât de puţine realizări avem.
În dreptul lucrării noastre era şi sfârşitul drumului parcurs cu ARO. Am coborât cu toţii. O primă luare de poziţie …
– Tovarăşe pontator, în cartea dumneavoastră figurează unghiul, înclinarea sub care s-a săpat aici ?
– Nu. Mie mi-e dată numai lungimea şanţului. Exact nu am ştiut pe unde treceţi, aşa că nu puteam să improvizez.
– Poate dacă ne-aţi mai fi căutat mai des … poate …
– Acum văd … văd domnule… e clar … m-am uitat …
– Se observă şi zonele defrişate ?
– Da… da….şi începuse deja să facă calculele lui. Dumneavoastră la ce realizări aţi ajuns ? întreba el pe şeful nostru.
– Aţi calculat şi cele două zile în care nu s-a lucrat din lipsă de scule şi ni le-a trecut tov. director la regie ?
– Acum …. acum… spuneţi-mi cât aţi spus că v-a ieşit vouă ?
– Nouă ne-a ieşit 66 de lei /zi.
– Ştiţi, poate pe undeva s-a greşit, dar mie mi-a ieşit numai 65 de lei şi 40 de bani pe zi …
– Tot ce se poate, dar noi am socotit de mai multe ori şi suntem şi noi mai mulţi. Aşa că…
Am coborât. Nu s-a mai discutat nimic pe tema banilor. A doua zi s-au reafişat rezultatele înregistrate: locul I Brăila cu 84 lei/zi; locul II noi cu 66 lei/zi.
Mult timp m-am gândit la această problemă, să lucrezi pe rupte şi ei îţi înmânează un câştig în bătaie de joc… Ce ne-am fi făcut dacă aveam alţi coordonatori? Ce ne-am fi făcut dacă ei nu se pricepeau la normarea acestor tipuri de lucrări ? După atâta muncă ne râdeau şi copii de aşa realizări. De atunci parcă altfel îi priveam şi pe “responsabilii noştri tehnici “. De fapt, ei erau maiştrii noştri de fiecare zi.
Şi să nu uit, în decada a doua Brăila a avut 72 lei/zi, iar noi 76. Ce ziceţi ? Cu toţii am mai învăţat câte ceva, nu ?
După părerea mea aş fi zis că şantierul mergea bine, cu toate că simţeam în aer plutind ceva ce îmi scăpa. Şi asta, cine-l cunoştea pe maistrul nostru îi observa acea stare de frământare lăuntrică proprie lui (nările parcă i se ridicau în “sus”). Dar să vedem ce părere avea dânsul.

– Discutam şi calculam totul cu elevii. Toate calculele le făceam împreună şi ce era de respectat, lucrul, mergea conform graficului.
Noi eram brigada “Maramureş”, dar eram şi “minerii” şi asta obliga la mai puţine laude şi la mai mult lucru. Dar îl cunoşteam pe fiecare elev, cu toate acestea de două ori până acum, în cele 20 de zile trecute, destinul ne-a pus piciorul în faţă… Era vorba de ultimul tronson săpat, la urcarea dealului, care avea înclinarea apropiată de verticală şi săparea lui ne-a luat foarte mult timp şi muncă. Al doilea tronson, şi poate cel mai greu, a fost tronsonul care era din cărămidă întrepătrunsă. Fiecare târnăcop zdruncina elevul ca un vibrator. Trei zile ne-a trebuit ca să “cioplim” bucată cu bucată aceste cărămizi, ca să realizăm norma unei singure zile. Cu toate acestea, azi scăpam de acest sector deosebit de greu şi ne-ar fi venit şi nouă rândul la un teren mai afânat, urma o porţiune cu nisip chiar. Poate ne-am fi revenit şi noi fizic şi am fi fost din nou în fruntea brigăzii. Cu toate astea, maistrul de la construcţii a luat “porţie dublă” chiar în această fâşie de teren aluvionar, deosebit de uşor de săpat. Practic, pământul îl luau pe lopată şi-l aruncau, nu trebuia săpat. Dar nu a fost să fie aşa şi pentru noi. Cealaltă porţiune la care urma să ne înscriem noi era deja de natură sedimentară. Era un drum pietruit pur şi simplu.
Se pare că ceva nu era în regulă. Până acum nimeni din brigadă nu a îndrăznit să ia o “porţie dublă” peste rând, numai în ordinea în care venea rândul fiecăruia. Aceşti elevi erau buni, dar nu atât de buni ca şi “minerii “ mei. Cu această ocazie am pierdut în cadrul brigăzii locul I. Pentru prima dată de când lucram aici la Vârţ eram pe locul II, asta având un efect demoralizator.
După mutarea pe cealaltă porţiune am trecut la inspectarea locurilor de muncă, nu la verificarea dimensiunii şanţului, care eram sigur că era corespunzătoare, ci pentru cu totul altceva. De 14 zile aici erau 32 grade până la 34 de grade C. Azi, tinerii mei colegi parcă erau mai îmbujoraţi ca de obicei. Dar poftim, nu-ţi vine să crezi, uite colo corpurile delicte, două sticle de Bitter. Deci ceea ce era incredibil de admis s-a săvârşit… La masa de seară i-am informat şi pe ceilalţi colegi. A rămas că e prima şi ultima greşeală a comandantului tehnic, care nu sesizase faptul că elevii lui au băut.

Îmi reiau din nou derularea întâmplărilor. Maistrul nostru, de câte ori trecea pe lângă noi trei – Hossu, Mărgineanu, Bob – se uita la noi şi parcă nu era mulţumit de ceva.
La ora mesei – dejunului – a venit din nou la noi, am mai discutat de una de alta, până când Mărgineanu scăpă vorba “din el” că el este “şeful brigăzii”.
– Mărginene, tu ştii cine-i azi şeful brigăzii ?
– Nu.
– Pentru mine şi pentru voi toţi, e Bob. El are cele mai mari realizări.
– Dar cum ? Doar am fost ales !
– Pentru mine şeful brigăzii este acel om care conduce brigada. Dacă-i la muncă, e cel mai bun muncitor, dacă-i la dans, e cel mai bun dansator. Tu nu eşti nici pe la mijloc şi dacă-i merge tot aşa o să-i rog pe colegii tăi să-şi aleagă alt şef de brigadă …
Din acea zi Mărgineanu a săpat 15 metri cubi de şanţ pe zi şi niciodată nu a mai fost “sub” normă. Cu alte cuvinte, şi-a intrat în funcţie cu “toate drepturile“.
La staţiile de amplificare se mai dădeau ştiri şi de la alte şantiere. Într-o dimineaţă am auzit despre colegul nostru Mogoş Dorel că bătuse toate recordurile pe şantierul lui, făcând 45 de curse pe zi. Era ceva să “freci” acel dig, de atâtea ori într-o singură zi …
Mi-am adus aminte că noi am fost singura brigada care nu am început de la zero, ci cu 26.000 lei. Era ceva. Era contribuţia lui Dorel la veniturile clasei.
Cei ce veneau din alte părţi (delegaţi, conducători, activişti) ne-au spus că o mare animaţie este în locurile unde mai sunt Ş.N.T.-uri, cu brigăzi din judeţul nostru. Aproape toţi, la “ora de poveşti”, cum am numit noi ştirile din şantiere, sunt prezenţi şi ascultă. Aşa aveam impresia că ne sfătuim unii cu alţii, că ne transmitem bucuria şi plăcerea de a fi alături de ei, de-ai susţine efectiv. Uneori trimiteam şi mesaje de încurajare. Ne plăcea să fim alături, umăr la umăr, şi la bine şi la rău, cu toţi cei ca noi.

* * *

Pe Dorel tot mai mult îl rodea ceva. Trecuseră trei luni de când era pe şantier, aproape două de când n-a mai văzut-o pe Maia, iar pe colegii lui şi de mai multă vreme. Iar acel “ceva” nu prea putea să-l destăinuiască lui Nicu, cu care era prieten, erau colegi la toate, dar nu a simţit nevoia să i se “deşarte”.
A crezut el la început că fata aceia era Maia. Şi-a dat seama că într-adevăr era Dorina Ciornea. A aflat el, fără să-i spună ea. Maia avea o aluniţă. A observat aceasta când i-a mângâiat părul. Dorina n-o avea.