Aproape ne zăpăcise de cap când continuă cu următoarele vorbe: “Stimaţi colegi mai tineri. Am o experienţă în aceste tipuri de lucrări, dar consider că fiecare avem şi-o mândrie, mândrie de moroşan, şi analizând, aşa cum v-am expus şi vouă, fiecare lucrare, ca o lucrare demnă de voi, de “BRIGADA MARAMUREŞ”, dar şi de faptul că între noi avem elevi ”mineri”, am considerat că singura care s-ar potrivi nouă ar fi “aducţiunea de apă la Mina Pinoasa”. E vorba de-a săpa un şanţ de 4,3 km şi a monta o conductă de 4” care va alimenta cu apă viitoarea Mină Pinoasa. Nu vreau să vă spun că va fi uşor, nici nu-i sigur că pentru aceasta vom lua un loc fruntaş, dar oamenii de aici şi cei ce vor lucra în mină, întotdeauna vă vor pomeni pe voi, BRIGADA MARAMUREŞ, care aţi alimentat mina şi satele din jur cu apă, ceea ce nu-i puţin lucru într-o viaţă de om, când nu se ştie dacă veţi mai fi vreodată brigadieri. Nu ne-am permis să luăm o hotărâre în acest sens, n-am promis nimic fără a şti şi voi ce vă aşteaptă, de aceea vă rog să vă gândiţi la tot ce-am discutat şi ce veţi hotărî aceea vom face.” Maistrul a tăcut. S-a lăsat o linişte (încă nu cunoşteam cântecul: Hei rup, hei rup), după care cineva a rostit un: “facem”. Nu mult după aceea toată brigada a început să scandeze: facem!, facem etc. (aşa eram obişnuiţi). Maistrul respectiv parcă n-avea ce face şi mai completă: “Am înţeles că aţi acceptat lucrarea, totuşi vă rog să vă gândiţi că zilnic veţi avea de săpat cel puţin 6 m de şanţ şi uneori şi sub un unghi de vreo 70o.” Noi ne hotărâsem deja: facem, facem! după care am luat repaus.
Lucrarea avea un istoric. Fusese măsurată şi marcată de vreo patru ori, dar nimeni nu s-a învrednicit s-o înceapă măcar, datorită parcursului ei sinuos pe terenuri accidentate, prin păduri, sub unghiuri diferite şi cu creşteri sau scăderi de nivel mai mari de o sută de metri, să nu mai pomenim de lungimea ei…. Dar băieţii doreau nespus ca în Gorj să fie ceva ce se va numi “Maramureş” şi care va reprezenta “ceva”şi pentru ei şi pentru localnici.
Lucrul l-am luat şi confirmat oficial. Comandantul taberei a recunoscut că era cea mai importantă lucrare şi noi l-am scos din încurcătură. Toţi s-au ferit de ea “ca dracul de tămâie” şi până când această lucrare nu se termina, el nu putea raporta practic nimic (celelalte lucrări erau de genul: descărcat vagoane, pus cărbunele căzut pe jos din nou pe benzi şi altele)
Am plecat şi am luat sculele necesare începerii lucrului şi cu asta a trecut toată dimineaţa. Poate nu credeţi, dar deja eram obosiţi şi încă n-am lucrat nimic. Uf! Să mai trag un pui de somn şi-om mai vedea ce-o fi…

După primirea sculelor, tot la al treilea elev una (nu erau încă scule suficiente) am plecat la masă. După-masă eram liberi, dar fiecare eram stăpâniţi de ideea “încercării forţelor”, mai neoficial cu “acel ceva” care era deja lucrarea noastră, lucrare ce ne-am obligat s-o realizăm.
Afară erau treizeci şi unu de grade. După vreo 3 km de mers pe jos am ajuns. Ne-am jalonat terenul. Ne-am porţionat ziua şi de aici “cuvântul“ era al nostru.
De la poalele dealului, de unde începea lucrarea, şi până în vârful lui, nu cred că exagerez dacă zic că erau mai mult de 170 m. În timp ce ipotenuza (era prima ipotenuză ce-o săpam, n-o desenam) era de vreo 180 m.
Acum atâta trigonometrie ştiţi şi voi ca să vedeţi cam sub ce unghi trebuia să săpăm. În timp ce noi ne uităm din ce în ce mai des şi cu spaima spre vârful dealului, şefii noştri erau bucuroşi că ne-am apucat de lucru, dar mai ales că am început cu partea mai anevoioasă a muncii noastre. Săpam de vreo două ore când s-a dat ”încetarea lucrului”. Taman la timp. O aşteptam demult. Eram trei elevi la o unealtă şi am reuşit în acest scurt timp să facem câte-o groapă, cât să se “răcorească” un purcel. Noile cozi ne-au rupt mâinile. Nefiind prelucrate, acestea erau urmări fireşti. Pentru prima oară au început elevii să se îndoiască de ei şi de realizarea acestei lucrări.
Mă gândeam că noi am făcut nişte cuiburi şi nu mai aveam palme, dar aveam de săpat în adâncime… în lăţime…. şi mai ales în lungime… Oare nu ne-am supraestimat puterile? Oare pornirea noastră de acceptare a lucrării a fost sinceră şi mai ales conştientă? Ori a fost doar o criză de orgoliu bine “zgândărită”? Nu cumva ”ne-am dat noi mari “ să le luăm “faţa“ la ceilalţi ?
Maiştrii erau sincer îngrijoraţi, de cum arătau palmele noastre. Tot al treilea elev avea scule, dar la toţi le erau rupte palmele. Ce va fi când toţi vor avea scule? De ce au ignorat prelucrarea sumară a cozilor, lor fiindu-le familiar modul de finisare a unei cozi din lemn? Nerăbdarea de a-şi face “porţia” i-a făcut să nu ia în considerare efectele cioturilor de pe cozi. Asta explica ruperea palmelor, dar şi faptul că după ce s-au obosit îşi scuipau în palme să nu le alunece sculele din mâini.
Am ajuns la corturi total dezamăgiţi. Ne-am trântit în paturi fără măcar să mâncăm. Nu ne ardea de nimic. Fie ce-o fi… am adormit până a doua zi.
A doua zi, când am văzut m u n t e l e – vârful lui – era să cad jos… Când va ajunge brigada noastră cu săpatul în acel vârf ?

– În două zile. A completat maistrul, care mi-a auzit tânguiala. Am constatat că am început să gândesc cu voce tare şi iar i-am tras o ocheadă “rivalului“ nostru, muntele.
Am început săpatul. Parcă terenul era din sticlă, parcă mă lovea în propriile oase, d-apoi usturimile din palme, să nu mai pun la socoteală muşchii din spatele bicepşilor, tricepşi, care parcă mi se desprindeau de braţ, aşa mă dureau la orice lovitură de cazma, de târnăcop. Eram un sac de dureri.
Nu există ! Cum puteau să ne pretindă aşa ceva ?! Doar suntem încă nişte copii! E îngrozitor… E inuman… şi când te gândeşti că abia am început, îţi venea să urli.
Atunci îmi cere Mărgineanu târnăcopul, el fiind în urma mea. Îl dau şi observ că în urma mea a rămas mai bine de un metru de şanţ … deci se poate ! M-am apucat să sap cu şi mai multă înverşunare, gândindu-mă la “bombănitorii” lui Napoleon.
Cu toate că nu ne-a fost uşor deloc, ne-am depăşit febra musculară, cu toţii, reuşind să ne facem norma şi să dormim fără vise, neîntorşi.

* * *

Maia s-a întors acasă dezamăgită. Ea credea că Dorel va avea “curajul” ca împreună să înceapă viaţa în doi. Curaj avea Dorel, dar nu dorea să trăiască “prin alţii”. El voia o familie a lui, independentă economic şi să nu-i poată nimeni băga intrigi, ca alţii să-i dea un alt curs vieţii sale familiale, nedorit de el.
Părinţii Maei i-au găsit doi profesori preparatori şi aşa a început ea lupta pentru “bac”, lupta pentru reuşita la facultate, departe de grijile celorlalţi.
Ajuns la Constanţa, Dorel, cu toată pasiunea de care era capabil a început să lucreze – pentru prima oară “calificat” – îi plăcea aici la Agigea. Lucra la “piciorul de uscat” ce va proteja navele, cât timp vor dura operaţiile de încărcare-descărcare. Cu alte cuvinte, brâul ăsta de pământ uscat, el îl “împingea” în necuprinsa mare, iar portul avea docuri pe câţiva kilometri, în mai multe direcţii. Pe ele se montau macaralele. Era brâul de depozitare şi transport rutier şi C.F.R.
Îi plăcea această muncă. Ce nu-i plăcea era faptul că până acum avea tot timpul ocupat cu gândurile sale, învăţând, dând examene, frământându-se şi acum lucrând, toate gândurile lui erau la Maia. Derula filmul întâlnirilor lor în fotograme, bucată cu bucată, şi-l analiza. El nu credea să fi greşit, dar acum înţelegea mai bine însemnătatea zicalei : “Lasă-mă şi nu-mi da pace !”