Şcoala de şoferi auto profesionişti, cu durată de numai două luni, elibera carnetele de conducere cu litera D (valabil pentru basculante) şi aveai obligaţia de a munci 5 ani pe şantiere.
În mod deosebit l-au impresionat ordinea şi curăţenia din dormitor, din sala de curs, cât şi faptul că băieţii erau cu toţii săritori, inimoşi, prietenoşi. Dacă în clasă, la liceu, el era cel mai bătrân, aici la şcoala de şoferi era cel mai tânăr, aşa că unele porecle ca: “junele”, “prunc”, ”mucea”, “coptil” i se mai atribuiau.
Programul era: o jumătate de zi cursuri, o jumătate de zi ”şaibă”. Şi ce mai şaibă? Că puteai să tragi cu toate neamurile pe “Belaz”- uri sau ”Rabe” sau alţi mastodonţi din dotare…
Maşina trebuia curăţată şi ştearsă zi de zi, făcută întreţinerea, verificarea punctelor mai slabe, mai sensibile şi eventualele reparaţii. Muncea pe rupte. I-a fost greu să se înscrie în acest program, dar de dat bir cu fugiţii îi era imposibil. Se întâmpla de multe ori că aveau numai 4 ore de somn pe noapte şi asta era considerat un ”somn lung”. Uneori se întâmpla că trebuiau să se ridice unii pe alţii din pat, de ţepeni ce erau, dar nimeni nu s-a dat bătut.
Sile se lauda la toată lumea ce serie bună de “neamuri de manivelă” are. Şi avea într-adevăr…
Într-o zi, ofiţerul de serviciu l-a anunţat că este căutat de soră-sa.
– Unde-i!
– A spus că trage la hotel, la Târgu Jiu.
A fost învoit. Pe drum se tot gândea că sora lui avea doar şapte ani, ce să caute ea la hotel în Târgu Jiu? Îşi dădea el bine seama că soarta îl împinge înainte, bănuind ce “soră” îl caută. I-au spus şi numărul camerei în care a fost cazată.
Era Maia. Dezbrăcată, doar cu o cămăşuţa subţire pe ea, ce te făcea să insişti mai mult cu privirea pe ea… Era foarte tulburată. S-au aruncat unul în braţele altuia. Atunci s-au sărutat pentru prima dată ca îndrăgostiţii. Ea era foarte voluntară şi sigură pe ea.
– Dorel, am venit la tine dacă mă placi, să-ţi fiu nevastă, de nu, amantă. Sunt gata să fac orice pentru tine…
– Dragă Maia – o întrerupe Dorel apropiindu-se de ea – Maia ! Tu prin grele clipe ai putut să treci dacă-ţi dăruieşti toate certitudinile aşa uşor ! Să ştii Maia (mâinile parcă îl frigeau la atingerea ei) că tocmai pentru a nu face acest lucru am venit eu aici. Te doresc nevastă, iubită, aşa cum orice fată devine din fată, nevastă. Te doresc ca aerul ce-l trag în piept şi care mă menţine în viaţă, dar nu vreau să profit de o neînţelegere dintre tine şi părinţii tăi !

– Nu-mi pasă de ei !
– Eu iubito, dragostea mi-am dorit-o şi mi-o doresc fără nori, fără intrigi. Aşa cum zici tu, aşa cum mă îndemni tu să fac, ne-am turna picături de otravă în suflet, nouă şi părinţilor tăi, zi de zi. Aceasta este părerea mea. Nu asta este viaţa. Nu această viaţă îmi doresc eu s-o trăiesc. Eu doresc fericirea noastră şi a părinţilor tăi alături de-a noastră. Fără fericirea lor nici noi n-o să avem fericirea noastră.
S-au aşezat pe pat şi dimineaţa i-a “prins” făcând planuri şi povestind. A fost o noapte superbă şi, pentru prima oară, Dorel s-a felicitat că a reuşit să-şi stăpânească instinctele şi nu a cedat “ispitei”.
A condus-o la gară. Parcă îşi conducea soţia. De această dată, la capitolul “sărut” s-a cam abuzat. Puţin a lipsit să nu piardă Maia trenul şi să rămână în Târgu Jiu.
Voluntarismul ei i-a cam dat de gândit. Numai mama lui ştia unde se află el. Şi acum se vedea cu “nevasta” acolo. Şi cât de dragă i-a fost când a văzut-o pe ea acolo, la el. Câtă hotărâre, câtă dârzenie şi îndrăzneală. Îi venea s-o mănânce toată. Nu mai avea nici un rost să se perpelească, i-a fost destul o întreagă noapte …
Dorel mai avea câteva zile până la examen şi se pregătea de zor, atât la teorie cât şi la conducere. Terminând stadiul impus, a depus contravaloarea muncii sale în fondul brigăzii clasei lui. Contribuţia lui a fost prima “cărămidă” la viitoarele succese, ale colegilor săi.. Tabăra, unde urma să ajungem noi, colegii lui, era “peste drum” de tabăra lor, de şcoala lor.
Dorel a reuşit absolvirea cursurilor de şoferi. Două “Rabe” trebuiau să plece la “Canal”, la Agigea. Unul a fost Nicu, al doilea era Dorel. Maşinile lor se transportau cu trenul, tot cu trenul mergeau şi ei. Aşa că Dorel la Vârţ a stat numai cât a făcut şcoala de şoferi.

* * *

Clasa noastră a ajuns luni la Vârţ. Şi încă o dată se verifică zicala că: “Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”.
La plecarea spre tabără, elevilor brigăzii noastre li s-a promis că vor sta în Târgu Jiu la hotel şi multe alte “atracţii”. Aici erau corturi de 30 de persoane pentru cazare şi din celelalte “atracţii” nu mai existau de loc.
Prima baie, şi aia cu apă rece, am făcut-o după două săptămâni de muncă. Din asta se pot deduce foarte multe. Ce era mai important nici nu ni s-a spus. Eram pionierii acestei tabere şi ai acestui Şantier Naţional.
Până s-au adunat toate brigăzile (veneau zi şi noapte) au trecut două zile.

Două zile de acomodare cu “peisajul”, care numai aici în tabără era umbros, plăcut. Predominau praful şi cenuşa termocentralei din zonă. Pe o distanţă de 30-40 de kilometri se găsea cenuşa de la centrala Rogojelu (“vaca”, au denumit-o brigadierii, deoarece la oprirea unui rotor al unei turbine, purjau aburul sub presiune. Această decomprimare a aburului se transforma într-un sunet similar cu răgetul vacii şi se auzea pe zeci de km).
În locul numit Vârţ (unde localnicii susţineau că ar fi existat cândva un conac) era cel mai frumos peisaj. Tabăra întregea acest lucru, dându-ne un tonus în activitatea noastră.
Dacă nu ar fi fost reţeaua de plopi bătrâni, ar fi fost insuportabil de stat în corturi din cauza căldurii.
Astfel, acest peisaj, mai de “acasă”, ne-a uşurat mult în refacerea noastră zilnică.
Aveam un şef de brigadă, un activist U.T.C. (dublat de Mărgineanu), care era comandantul brigăzii, cinci maiştri, fiecare cu “oastea” lui, care era cuprinsă între 20-30 elevi. Din elevii clasei noastre au rămas 26. În cele două zile aproape că ne-am cunoscut cu toţii. Brigada avea 105 elevi de la patru licee din localitate şi unul din judeţ.
Ai noştri erau “electro”, dar îşi ziceau “mineri”, ca să se difere de cei de la “construcţiile de maşini”, “construcţiile civile” şi alte licee care aveau şi ele profilul “electro “.
Comandantul taberei – Lupu – ne-a expus pe scurt (care totuşi a durat o oră) cam care-i situaţia, misiunea noastră acolo, după care ne-a prezentat lucrările ce urmau să fie executate şi parametrii lor.
Specialiştii taberei, maiştrii, îşi “trăgeau” lucrările unul de la altul. Erau scene ce se petreceau cam în felul următor: Eu am pus primul mâna pe ea, e a mea! Sau: Ba e a mea, că eu am fost acolo şi am şi văzut-o! şi uite aşa s-a creat o atmosferă de bâlci infantil.
În brigada noastră situaţia era în contrast cu a celorlalte brigăzi. Ba mai mult, într-o atmosferă de ordine, maistrul nostru comandă: ”la dreapta” şi “înainte marş” şi am făcut o deplasare de vreo două sute de metri ”departe de lumea dezlănţuită”. În formaţia în care ne găseam, un comandant ne-a dat relaţii despre scopul venirii în această tabără, cam ce trebuie să realizăm, ca să nu avem de plătit în final cheltuielile (cum au mai păţit şi alţii); era vorba de cantitatea de muncă ce urma s-o depunem zilnic; valoarea muncii trebuia să acopere cheltuielile, costurile ocazionate de subzistenţa noastră acolo. Dânşii, care au studiat toate lucrările existente pentru membrii celor 13 brigăzi de muncă, ni le-au enumerat pe toate, expunându-ne atât avantajele, cât şi dezavantajele fiecărei lucrări în parte, şi din care ne-am putea scoate şi “consumurile”.