Acum de mi-ar cere cineva, să-i spun cum arăta, nu cred că l-aş putea descrie. Cum să descriu comportarea noastră? Şi totuşi… Frumoasă zi !!
A doua zi, Dorel nu mai ţinea capul în pământ, se uita la noi, la ce-i cu care vorbea şi participa, la toate activităţile clasei cu o undă de indiferenţă. A şi fost ascultat. Din nou am văzut omul sigur pe el, cu cunoştinţe bine decantate, oricând capabil să ţină piept asaltului de întrebări, care ar putea veni din partea profesorilor sau a colegilor. În pauză se purta normal, aşa cum se purta şi înainte de apariţia Maei în clasa noastră.
În pauza mare am abordat tema noastră, a Ş.N.T.-ului. Trebuiau să plece 25 de elevi, doi au avut hepatită, deci erau scutiţi de muncă fizică, iar alţi doi ”colegi” s-au prezentat cu “certificate medicale” cu “n +1” boli incurabile spre a fi scutiţi de acest “favor”. Bineînţeles că cele 9 fete nu plecau pe şantier.
În timpul acestor discuţii, Maia s-a apropiat de Dorel pe la spate şi s-a prins de braţul lui – cum a procedat şi el ieri. Dorel asculta ceea ce spuneau colegii, a vorbit şi el, dar a gesticulat aşa “fin” că a “scăpat” din mâna Maei. Nu am văzut toate subtilităţile că, fir-ar să fie, totdeauna există un clopoţel care sună – sau voi aveţi hupă?!
Şi sună atunci când se petrec cele mai frumoase momente… Ceva mi-a atras totuşi atenţia. Maia a început să “umble” (că în curte nu era aşa mare spaţiu) după Dorel. Vă cred că şi voi aveţi nervi… Dar credeţi că eu nu ?!
Vă rog să analizaţi şi dumneavoastră. Un prost (că altfel nu pot să-i spun) aşteaptă – sau nu îndrăzneşte – un an să-i spună unei fete că o iubeşte (aşa cum ştie el bineînţeles) şi atunci când fata l-a priceput (probabil că era şi el greu de cap) se face că nu despre el este vorba…
M-am gândit mult. Acest om când era actor? Atunci când umbla cu nasul în nisip sau acum când poposesc norii pe el? Cum poate cineva, care, sunt sigur că iubeşte dar ştie şi că-i iubit, să poarte această mască cu el? Zic că-i îndrăgostit pentru că atunci când m-a “trimis” după ea (ăsta este termenul), am crezut că mă va “tăia cu ochii” nu cu cuţitul, aşa “exprimare” avea mutra lui.
Îmi venea să-l pocnesc cu ceva în cap, ca la filmele cu repetiţie. Îmi venea să-l iau deoparte, să-i zic câteva de la obraz! Ca de exemplu : “Copii, a cincea parte din viaţă v-aţi trăit-o deja sterp, celelalte 2/3 ce urmează, iubiţi-vă repede că timpu-i scurt, iar ultimii ani nu se mai pontează la acest capitol. Deci, iubiţi-vă, nu vă “mofturiţi “!

Cam astea-mi erau gândurile şi cât pe ce să le şi rostesc. Dar credeţi că am avut curajul să mă apropii de ei ? Aţi văzut vreodată când se bat doi câini ? Dacă-şi dau seama că eşti lângă ei, uită ura lor şi se aruncă amândoi pe tine. Aşa ceva am zărit şi eu în ochii lor. Iar cum eu nu sunt îndrăgostit, nu sunt aşa de… tare.
Timpul se scurgea, se încheiau mediile (cei care plecau pe şantier trebuiau să fie fără corigenţe), se făceau vizitele medicale, se dădeau şi se primeau sfaturi. Oricum, Dorel venea la şcoală pentru strictul necesar şi atunci când era aproape sigur că Maia se găseşte… în altă parte…
În schimb, Maia a început să slăbească, “să poarte“ cearcăne, să-l caute tot timpul, dar acum fără a mai întreba pe nimeni de el. Am putea zice că drumurile ei erau ale unui nebun inofensiv, în retragere. Pornea cu sufletul la gură spre şcoală, intra în clasă, nimeni… (nimeni din punctul ei de vedere) şi cu paşii târşiţi (iarăşi paşii) pleca… N-o mai interesa dacă sunt, sau nu mai sunt cursuri… De fapt era ”bolnavă” (se şi vedea). Aşa o şi anunţam la fiecare oră.
Şcoala nu se terminase încă. Mai era o săptămână. Cursurile se ţineau aşa cum am mai spus. Clasa noastră se dezlânase. S-a impus ca absolut toţi băieţii să plece pe şantier, chiar şi acei care avuseră certificate de scutire.
Dimineaţa următoare, iar a apărut Maia la şcoală, fără cărţi, răvăşită şi total dezorientată. De întors s-a întors tot ca în alte dăţi pe aleea din spatele şcolii, cu picioarele trase după ea, capul bălăbănindu-se într-o parte, cu mâinile pe lângă corp, dar inerte, fără vlagă… Mă uitam după ea. Doamne cum te mai poate transforma dragostea…. sau te poate distruge…. Ce fată era Maia, multora le-a părut rău că au rămas cu “prietenele vechi” când au văzut-o pe ea. Acum nu-i mai trebuie nimănui.
Dar văd că pe alee a apărut, ce a “apărut”, Dorel era acolo, o aştepta. Simţeam că nu mai pot… am alergat şi eu să-i urmăresc, să văd ce se mai întâmplă.
Dorel a pus rucsacul jos. A prins-o de mână, ea a tresărit, el şi-a apropiat-o. I-a pus capul pe umăr şi-i mângâia pletele. Nu-şi spuneau nimic. Ochii lor erau cam “aburiţi”, răsuflarea sacadată. Se mângâiau reciproc, în tăcere.
Când pentru prima dată am văzut “Poarta sărutului”, nu am înţeles ce se voia cu pietrele alea scrijelite? Acum, acum vedeam pe viu “Poarta sărutului”, fără sărut. Sunt (ştiu că nu e bun acordul) unul sigur. Nimic în plus. Câtă perfecţiune şi frumuseţe există în dragoste, în acest sentiment profund, omenesc. Sunt superbi… păcat că nu pot fi tot timpul aşa… De fapt, eu nu cunoşteam toate subtilităţile… Dar uite că se despart…

– Maia, am venit să-ţi spun că niciodată de nimeni nu mi-am bătut joc, iar tu ai fi ultimul om căruia i-aş putea face aşa ceva. Fără tine nu mai pot sta, aşa că m-am hotărât să plec mai devreme. Dacă tu mă iubeşti şi eu o să pot să înving greutăţile de care deja “de azi” suferim, peste 2-3 ani o să reuşim să adunăm şi fericirea aceasta, a noastră, şi atunci vom face un “consum” mai bogat completând lipsurile de acum.
– Dorel, dar unde pleci? Este iulie. Şantierul începe în septembrie! Ce vrei să faci? Vrei să mă înnebuneşti aşteptându-te?
– Maia, îmi plânge sufletul în mine când te-aud ce spui, dar te rog să te încrezi în mintea şi dragostea mea care îţi sunt robite ţie pe viaţă. Şi acum, te rog să ne despărţim.
Dorel o sărută pe creştet, îi răsfira părul printre degete, se lipi de ea. O mai sărută încă o dată, de data aceasta pe faţă, şi plecă fără să-i spună un cuvânt.
Maia aştepta să-i vină şi ei rândul la vreo replică, dar nici nu a sesizat că Dorel deja plecase… In hohote de plâns, s-a pornit spre casă. Oamenii se uitau la ea… La aşa oră matinală… Aşa purtări ?!
A stat închisă o săptămână în camera ei şi a plâns. Nimeni nu ştia dacă în acest timp ea mâncase ceva sau nu. Da ce, parcă ea ştia ?

***

După o săptămână, Maia s-a aranjat, s-a îmbrăcat superb şi, luând un aer flegmatic, s-a aruncat într-un fotoliu, picior peste picior, şi-şi aştepta mămica…

***

Dorel a plecat. Pe drum îl bătea gândul: ”dacă o să fie primit sau nu la şcoala de şoferi”? E adevărat că dăduse un telefon la Vârţ şi i s-a răspuns că se poate, dar unu-i telefonul şi alta-i când este prezentă şi persoana…
Şcoala de şoferi începuse deja de cinci zile. Cu vârsta nu avea probleme, împlinise 18 ani, fiind mai pirpiriu nu s-au îndurat părinţii să-l dea la şcoală la şase ani, aşa că el era cel mai “bătrân” din clasă.
– Bună ziua! Sunt Mogoş Dorel, am vorbit cu dumneavoastră pentru şcoala de şoferi mai zilele trecute, de cumva vă mai aduceţi aminte ?!
– Da. Bine, bine, dar greu mai vine trenul de la voi de apari cu atâta întârziere! Te-am repartizat la brigada lui Sile. La şcoală eşti în clasa I A.