Înainte vreme el era premiantul clasei, dar acum nu mai e…. Până azi, de la începutul şcolii, el era “absorbit“ doar de crema pantofilor săi, altceva nu mai vedea nimic, şi acum uită-te la el “conştiinţa” cum a explodat. Poate-l pun şi comandantul brigăzii cât este de “entuziasmat” !
Oricum, cu toate că l-am considerat prieten, am simţit un sentiment de repulsie în momentul care s-a manifestat prin uralele lui idioate. Aş putea spune că în acel moment l-am dispreţuit. De fapt, ce vroia el să ne demonstreze nouă? Că numai Domnia Lui este la înălţimea situaţiei? Că numai el a înţeles de ce “ţara” ne cere acest sacrificiu? Că numai el e pătruns de sentimentul datoriei? Gogoşi… gogoşi domnule, a vrut să iasă în evidenţă, sau, poate, să fie sigur că l-a auzit Maia. Halal prieten şi ce prietenie mai poartă el. După ce-l “priveghez” două trimestre, acum cu un singur URA te anihilează. Să-i fie de bine… Să mai îndrăznească să apeleze la prietenia mea… Să-şi caute alt prost… Dar uite că vine spre mine, şi fără altă introducere, îmi dă dispoziţia:
– Augustine! Roag-o pe Maia să vină la club. Repede. O aştept!
– Bine, măi Dorel. – Ce ton de comandă are tipul?! Bine! Am trimis-o pe Maia să mă scap de el, de ei… de toţi…
Dorel stătea în spatele uşii clubului când Maia a deschis uşa. El a prins-o de braţe şi a lipit-o cu spatele de uşă.
– Doresc să-ţi spun ce până azi n-am putut să destănui nimănui! Strângerea asta nu mi-o lua ca pe un abuz. De şase luni, de când te văd zi de zi, nu mai pot trăi fără tine. Nimic nu mai este bun. Nimic nu-mi mai prieşte, mai ales că nu ţi-am putut spune nimic din inima mea şi poate că nici nu şti cât te preţuiesc, cu toate că eu nu cred aşa ceva. Azi m-a salvat diriginta. Plecând pe şantier nu mai sunt obligat să mă transfer la o altă şcoală. Maia, poate cândva aceste vorbe le vei folosi împotriva mea. Cum vei crede tu de cuviinţă, dar am simţit că înnebunesc, să stau alături de tine un an şi să nu te pot atinge. Tu nu poţi înţelege acest lucru. Ba mai mult, să nu te “simtă“ nimeni, nici chiar EA . Pentru mine a fost îngrozitor… Acum pot face acest lucru şi te mai rog să mă laşi să te îmbrăţişez ca pe un odor scump şi… a uitat să mai aştepte răspunsul …
– Dorel, tot ce mi-ai spus tu m-a bucurat şi întristat în acelaşi timp. Poate pentru faptul că tu voind să trăieşti în persoana ta şi să te dedublezi şi în persoana mea ţi-ai luat prea multe sarcini. Nu mi-a plăcut această sechestrare de aici.

Auzeam eu că unii bărbaţi imediat după căsătorie, le aplică o “pereche de palme” tinerelor neveste ca să ştie cine-i “stăpânul”.Consider că această metodă cu mine nu “ţine”.
– Dragă Maia – uite, deja îţi pot spune aşa – nu mă condamna. Scopul sechestrării a avut un singur motiv: teama că tu nu mă vei asculta până la capăt. Gândul acesta mă înnebunea.
– Şi de ce zici că poţi să-mi spui dragă ?
– Acum îţi pot spune, numai am nici o reţinere. Tu eşti o fată minunată şi te preţuiesc ca pe “Icoana“ care m-a crescut, ca pe mama. Dar vezi tu Maia. Părinţii tăi sunt numai opt ore ai statului, celelalte l6 îţi aparţin ţie. Nouă în schimb, nu ne-au ajuns cărămizile de-o vilă. Stăm în bloc. Tu eşti singură la părinţi, drept pentru care nu aş dori să intri în divergenţă cu ei, pe eterna temă “el ce are ?”. Ştiu că se pun aceste întrebări. Tu eşti minunată şi-i păcat să guşti din amarul vieţii, când ea are atâta miere.
– Dorel, povestea asta nu poate fi adevărată!
– Nu s-a pus problema încă. Pune-o şi vei vedea că există.
– Nu-mi vine să cred. Totuşi, cu toate că riscăm să întârziem la oră, spune-mi şi mie de ce-ai urlat aşa când s-a anunţat Ş.N.T.-ul?
– M-am gândit, şi de fapt am şi făcut-o! Mi-am uşurat şi eu sufletul, fără să fiu apostrofat de nimeni. Îţi mulţumesc frumos că mai ascultat şi mi-ai redat liniştea şi speranţa în dragoste.
– Da, dar tu strigai că eşti salvat. De cine şi de ce ?
– Maia dragă, pe măsură ce mă îndrăgosteam de tine, mă gândeam că de undeva trebuia să-mi vină şi mie un ajutor, ca să mă protejeze, să uit dragostea ce nu-mi este permisă.
– Dorel, tu te îndrăgosteşti de mine şi în acelaşi timp doreşti să mă uiţi?
– Da, e un paradox, dar eu sunt conştient că tot ce aş fi putut primi de la tine au fost aceste momente nepreţuite pentru mine, care ni le-am permis adineaori.
– Ce vrei să spui?
– Deocamdată îţi mulţumesc mult de tot că m-ai ascultat şi m-ai lăsat să mi te apropii de pieptul meu nenorocit.
– Dorele, nu cumva dramatizezi ?
– Maia, eu am văzut viaţa. Fazele vieţii, şi încă cu repetiţii (la fiecare frate) Ştiu că cel mai greu lucru pentru om e chiar viaţa ce-o trăieşte. Fiecare frate a avut pojar, oreon, rubeolă, s-a fript, s-a tăiat şi toate astea se repetau într-un ciclu. Ciclul vieţii mele e ciclul părinţilor mei, dar stările noastre sociale se resping. Şi unde există interes, dragostea lâncezeşte.

– Domnule, ai început aşa de frumos şi acum îmi laşi un gust amar în gură. Şi vrei să mai ştii ceva?! Cu puţine schimbări, şi eu am dorit să-ţi fac aceste destăinuiri. Să-ţi spun că te iubesc! Mie îmi era şi mai greu, că fetele nu obişnuiesc să facă declaraţii de dragoste, dar şi eu am dorit să-ţi spun asta!
– Îmi dai voie să-ţi sărut mâna ?
– ?!
– Îţi mulţumesc din tot sufletul şi îţi spun a d i o !
– Dorel ! … Dorel ! … Dorel !…

***

Maia se întoarse acasă. A plănuit ea cândva că trebuie să-i pună o întrebare lui Dorel şi el să-i dea un răspuns. Acum le avea pe toate sincere şi sigure. Într-un anumit moment ea a simţit că situaţia o depăşeşte. Apoi toate au fost normale. “Că m-a prins el de braţe”, nu mi-a plăcut. Dar dacă începea cu o scuză, nici nu mă mai uitam la el. E bine să se ştie că, indiferent de preţul sau mărimea faptelor, noi femeile – oare nu mă exprim prea devreme ? – de la bărbaţi dorim ceva ”bărbătesc”. Şi felul lui de a se purta cu mine, când aproape un an “nu m-a văzut“, mi-a umplut sufletul de fericire. S-a purtat aşa cum cred eu că se poartă un bărbat adevărat, care ştie ce vrea şi nu confundă bărbăţia cu vulgaritatea. Şi de ce să nu spun, mi-a fost teamă pentru el, să nu fie şi el unul de ”ăla” pe care nu l-aş mai fi putut suferi niciodată. Câtă stăpânire de sine, să te strângă la piept pentru prima oară. Multe se pot spune, ştiind că acesta a fost scopul şi nu etapa.
Să zic aşa, am mai “vorbit” – pentru că acesta e termenul uzual – şi cu alţi băieţi, dar în braţele lui, în prezenţa sa şi a vorbelor sale, m-am simţit în deplină siguranţă. Să fiu sinceră, puţin mi-e cam necaz pe mine, parcă m-a luat ca pe o fetişcană. Eu acolo nu aveam nici un rol. Cu toate acestea mi-a plăcut de el. Poate o să fiu întrebată, de ce… ?
Un trimestru, apoi încă unul, noi nu am schimbat “priviri”, mă ignora complet. De vorbit nici nu se mai pune problema. Iar acum când ne-am întâlnit, parcă ne cunoşteam din copilărie. Ce-ţi pot da cinci minute ?! Cât de mult … Ce nestemate are viaţa …
Chestia cu “adio”… Eu nu cred că el are asemenea gânduri şi suflet s-o facă. Aici este ceva “reticenţă” bărbătească, un orgoliu al lui…