Femeia mea a observat că în mine se petrece ceva, m-a prins de mână. Eu îmi ascundeam ochii de ea, de fetiţă, de grăniceri.
Atât am mai putut spune:
– Om merge acasă…
Fetiţa mi s-a pus înainte şi mi-a zis:
– Tătucă, eu nu! Stau aici!
Am mai stat pe acolo, grănicerii nu ne zoreau, nici ei nu au văzut multe feţe pe acolo şi, după ce nevasta mea a scos şi o pălincă, am devenit de-ai lor.
Într-un târziu am trecut pentru a doua oară de acea barieră şi am ajuns la ciurda de copii… copii care nu ştiau ce-i dragostea de mamă, dragostea de tată sau ce este o familie.
Pe Lucuţa am predat-o. Am primit un “proces verbal de primire” a Lucuţei. Pentru ei Lucuţa valora cât scria pe “procesul verbal”…
Doamne! Ce-i un om? Un “proces verbal”! Cu umilitoarea hârtie în buzunar am părăsit această citadelă a năpăstuiţilor, uitată de Dumnezeu, dar mai ales de oameni. Cu greu am ajuns la pichet, şi am leşinat. Soţia îmi spunea că am şi delirat şi am lovit un grănicer în buimăceala mea, vrând să mă întorc înapoi s-o iau pe Lucuţa mea…
N-am mai mers, şi Lucuţa a rămas acolo.
Un an de zile, de şase ori am mers s-o iau înapoi, dar de fiecare dată ea m-a refuzat.
Eu primeam plumb în piept şi în picioare la fiecare întoarcere. Apoi mi-a slăbit inima, am fost prin spital, am început să ne obişnuim cu gândul. Ceilalţi copii au devenit ce au fost întotdeauna, “copii normali”. Lucuţa a crescut departe de noi. Mai fugea în câte o vacanţă, după care pleca iar. Apoi au transferat-o la un alt orfelinat. A terminat şcoala. A făcut şi liceul economic şi a ajuns contabilă la o instituţie foarte importantă.
Din acel loc, Lucuţa noastră, infirma noastră, a făcut atâta bine cât nu am făcut noi toţi la un loc. Niciodată nu s-a plâns de nimic, de greutăţi, de boli şi abia acum, după ce ea a murit, ne-am dat seama cât de bolnavă era ea, ce greu i-a fost ei în toată viaţa aceasta, iar noi, cei de pe lângă ea, habar nu aveam că viaţa ei se apropie de capătul aţei.
Precum se vede, şi Dumnezeu are nevoie de suflete bune şi blânde cum a fost al ei, aşa cum nu sunt multe pe pământ. Poate ai crede că venind de acolo şi având o pregătire medie, ocupând acest post important, şi-ar fi putut urî fraţii sau cel puţin acum i-ar fi putut pune la punct. Dar din ceea ce a făcut ea concret în viaţă ai fi putut zice că a trăit numai să-şi servească fraţii, familia şi satul ei natal, fără ostoire.

– Aşa am cunoscut-o şi eu, în plus m-a impresionat la ea respectul ce vi-l acorda această fiinţă deosebită, care a fost Lucuţa. Interesant mi se pare felul cum s-a întâlnit şi cunoscut cu fostul ei soţ.
El provenea dintr-o modestă familie de muncitori. După moartea tatălui său, rămânând orfan la numai doi ani, maică-sa şi-a luat un serviciu să aibă cu ce-şi întreţine familia. Când era la serviciu pe dimineaţă pleca pe la patru şi se întorcea cam tot la aceeaşi oră după-masă. Când era de serviciu după-masă pleca pe la ora 12 ziua şi se întorcea cam la aceeaşi oră în crucea nopţii. Timpul pentru casă şi îndrumarea copiilor era foarte puţin. Uneori toată îndrumarea şi educaţia se rezumau la câteva ordine, sfaturi, dintre care unele se rezolvau, iar altele, dacă interveneau greutăţi, nu se mai rezolvau deloc.
Trecuseră mulţi ani, discuţiile de la mamă la fiu sau de la mamă la fiică erau tot mai rare, tot mai goale de conţinut. Parcă fiecare aştepta ca celălalt să plece să-şi vadă în linişte de problemele pe care le consideră el importante.
Copiii erau buni şi liniştiţi, de aceea probleme adevărate, probleme mari nu s-au ivit. Dar în loc ca timpul să permită o deconectare sufletească şi o apropiere firească, în perioada pubertăţii şi a adolescenţei, timpul ce trebuia acordat de părinţi copiilor, cărora le era imperios necesar în acel interval, confesiunile scădeau şi prietenia dintre mamă-copii scădea şi ea. Cu toate acestea, în această perioadă de timp, copiii sunt foarte avizi de cunoştinţe despre viaţă, despre personalitate, de ce nu chiar de cunoştinţe civice şi morale, care intră în obligaţia fiecărui om. Aşa cum spuneam mai înainte, toate discuţiile se rezumau doar la simple schimbări de replici şi nicidecum nu se făceau confesiuni sau o educaţie sexuală adecvată vârstei.
În asemenea cazuri, copilul, dacă nu-i “servit” cu ceea ce cere de la părinte, se va îndrepta spre alţii care i-ar putea umple golurile în materia care-i stârneşte lui interesul ori pasiunile.
S-a nimerit ca un tânăr de vreo 20 de ani, proaspăt ieşit din puşcărie, văzând mai mulţi copii pe stradă, să-i provoace “la un fotbal”. Copiii noştri, care erau în jur de 14-15 ani, au fost foarte receptivi şi s-a încins un meci de pomină. Tânărul puşcăriaş, nu era el antrenor, dar ştia bine să folosească credulitatea şi lipsa de experienţă a băieţilor, chiar a celor mai mari.
După ce au terminat fotbalul se retrăgeau într-un loc mai dosnic unde tipul le oferea galant câte o ţigară, iar acei care încă nu cunoşteau această îndeletnicire îi ajuta “s-o buchisească”…

Băieţii se şi vedeau “bărbaţi” într-o lume plină de aventuri. După ce prin această metodă tânărul puşcăriaş îi câştiga total, a început să le dea câte o treabă “de bărbat”. Nu doresc să enumăr aici toate tertipurile ce le folosea pentru a capta copiii, dar atunci când i-a venit rândul lui Paul, ei stăteau tolăniţi sub un gard, tipul le descria tainele “amorului”. La un moment dat, observând ceva, îi spune lui Paul:
– Măi băiete, fii atent, lângă Alimentara aia este o bicicletă verde. Te rog adu-o că trebuie să plec urgent, am treabă!
Fără să stea pe gânduri, Paul a fugit acolo, a pus mâna pe bicicletă în momentul în care stăpânul ei adevărat ieşea din Alimentara şi bineînţeles a pus mâna pe bicicletă şi pe Paul, căruia nici prin cap nu-i tuna că bicicleta putea fi a altcuiva decât a “LUMINĂTORULUI”, a tânărului puşcăriaş. Proprietarul bicicletei şi-a dat seama de manevră şi l-a prins şi pe Paul şi pe fostul puşcăriaş. A avut loc un proces. Puşcăriaşul s-a dus să-şi completeze vechimea, iar Paul a fost dat familiei pentru educaţie supravegheată. A fost constatată clar nevinovăţia lui şi s-a confirmat că băiatul a fost dus în eroare. În acest caz Codul Penal este clar: copilul sub 14 ani poate fi folosit ca informator şi faptele care le face fără intenţie nu-l pot duce la condamnare. Nu este răspunzător pentru asta. Cu toate acestea, maică-sa, ascultând de un “sfătuitor”, l-a trimis pe Paul la orfelinat, la orfelinatul cu “bariera orizontală” să-şi petreacă câţiva ani de viaţă acolo unde ai senzaţia că ai ieşit de pe Terra, aşa cum spuneai dumneata domnule Buia. Nu ştiu dacă şi el a fost în acelaşi timp cu Lucuţa la acel orfelinat. Pentru el a fost mai greu. Revenind de acolo i-au trebuit câţiva ani să-şi revină. Acest “revenit” a fost doar de suprafaţă, întrucât acel tânăr de 14 ani, apoi adolescent, a rămas cu o spaimă perpetuă în suflet şi cu o închistare în el. Nimeni nu i-a mai putut “cuceri” prietenia. În nimeni nu mai avea încredere. El era un temperament melancolic, iar după studiile şcolare de după “bariera orizontală” uneori aveai impresia că-şi uitase sufletul într-o gaură de gard, pe unde pândea ivirea vreunui “tată” sau a unei “mame” pentru el… Dar nu au apărut nimic pentru el, în acel gard găurit unde îşi uitase sufletul, acolo l-a uitat, acolo i-a rămas la şcoala de după “bariera orizontală, localitate uitată de Dumnezeu, dar mai ales de oameni.
Prima criză de personalitate şi de timorare a sufletului său chinuit a explodat în perioada efectuării stadiului militar. Toate încercările familiei de-al aduce mai aproape de casă au fost zadarnice.