Sandu, ajuns acasă, cu prietenii, cu familia, a uitat de Maria, a uitat-o cam două zile. A treia zi a simţit că de fapt se înşelase… El o iubea pe Maria acum parcă cu şi mai multă ardoare… Tot ceea ce văzuse urât atunci când a plecat de la ea se estompase, se motiva… În ochii mintii lui, Maria era iar în plină strălucire… Maria iar îl subjuga. Maria din nou nu-i lăsa timp de gândire pentru el… Era abătut… Nici adresa nu i-o luase, sau telefonul, ca să-i poată scrie sau telefona… s-o poată găsi într-un fel!… Mare gogoman a mai fost !… Dar dacă aşa s-a întâmplat, acum ce mai putea să facă ? S-a întâmplat să aibă acea stare de silă faţă de persoana lui şi faţă de ea… Îi era ruşine de fapta lui, de ceea ce a făcut. Acum îi era ruşine de modul cum a reacţionat.
Maică-sa îl vedea abătut… pe gânduri… fără poftă de mâncare… vorbind de unul singur, şi într-o zi îl întrebă:
– Ce-i cu tine, Sandule ?
Atunci în mintea lui încolţi un gând salvator.
– Nimic… De fapt… e într-adevăr ceva. Ştii… am… am împrumutat ceva bani de la un băiat când eram la mare… acum pur şi simplu îmi dau seama că nu-i ştiu nici numele, să nu mai vorbim de adresă.
– Şi ai luat mulţi bani ?
– Nu, trei sute de lei, dar n-am cum să-i înapoiez numai dacă-l întâlnesc în staţiune.
– Ia mamă aici cinci sute de lei şi du-te de-l caută… De ce nu mi-ai spus în prima zi cum ai sosit ?
– Mi-a fost jenă… Aţi cheltuit atâta şi eu n-am fost capabil să mă gospodăresc ca lumea…
– Lasă… lasă… ai un tren după masă şi dacă rezolvi te poţi întoarce chiar azi.
– Aşa am crezut şi eu. Mulţumesc !
– Să-ţi pun şi ceva de-ale gurii ?
– Nu-i nevoie !… N-am de gând să stau… şi o zbughi pe poartă.
În tren îşi făcu fel de fel de planuri. Cum o să-i explice Mariei starea lui tâmpită de atunci… după ce s-au iubit… Frumos sună cuvântul: ”s-au iubit” şi ce silă i s-a făcut lui în primele momente de “după”. Totuşi ceva s-a petrecut în el, dar Maria nu trebuie să sufere pentru asta. Ea i-a oferit ofranda trupului ei… şi…
Până la hotelul ei fugi într-un suflet… bătu la uşă…
– Da… Poftim… Îl invită o voce de bărbat.
– Bună ziua ! Dumneavoastră sunteţi tatăl Mariei ?
– Cred că tu îi cauţi pe foştii locatari ! Noi numai de două zile suntem aici. Sunt cu soţia, dar nu cunosc nici-o Marie .

– Mulţumesc ! Scuzaţi deranjul, la bună vedere !
– Bună ziua! Sandu fugi s-o afle pe cameristă.
– Doamnă !… Doamnă !…
– Poftim, ce este, de la ce cameră sunteţi ?
– Nu… Nu de mine este vorba ! Vă rog să-mi spuneţi, locatarii de la 142 au plecat… sau sunt în Mangalia ? Era o fată, cu tatăl ei !…
– S-au dus, maică… s-au dus de trei zile ! De Maria întrebi ?
– Da !… Da ! O cunoaşteţi ?
– Cum să nu. Uite ce mi-a dat! Deschizând debaraua, Sandu îşi vede “ghiocul” pe care îl oferise cu atâta drag Mariei… Pentru el lucrurile erau clare, erau lămurite. Plecarea lui precipitată a umilit-o profund. Acum regretă amarnic, dar n-avea cui se confesa !
– Ţi-e rău maică ?…
– Nu!… Nu!… Vă mulţumesc! şi plecă direct la gară.
Amărât, se gândea că nici măcar acea posibilitate de a-i cere fierbinte iertare nu i s-a oferit.
– După cum văd… nu ţi-ai găsit prietenul! – îi spuse maică-sa de cum ajunsese acasă.
– Nu!… Şi nu ştiu cum să-l găsesc!
– Nu ai întrebat de adresa lui la recepţia hotelului, unde a stat?
– Am întrebat camerista… şi dacă ea nu a ştiut-o, la recepţie mi-a fost jenă să mă duc!… Dădeam de bănuit!
– Era mai bine să fi început cu recepţia!… Oficial. Aşa o problemă nu trebuie tratată superficial!
– Mamă!… Ai dreptate, dar mi-a fost penibil. Acum mai am o speranţă, ca el să-şi aducă aminte de adresa mea. Iniţial, eu i-am spus-o.
– De ar fi aşa! Că mie mi-e ruşine ca un om să te ajute şi tu să nu-i rambursezi banii şi asta după o perioadă aşa lungă?!…
– Crede-mă că şi eu mă simt stupid, dar momentan nu am altceva de făcut.
– Bine.. bine! O s-o rezolvi tu cumva!
– Aşa cred şi eu.
Discuţia se terminase. Apoi, au trecut zile… luni, au început şcolile şi Sandu era din ce în ce mai posac.
Într-o zi, un coleg, care stătea în celălalt capăt al Capitalei, l-a invitat la el. Îşi cumpărase un “video”. L-a chemat şi pe el să-i vadă achiziţia. Sandu nu prea avea chef de “video”, mai ales că din câte casete a văzut el toate erau nişte prostii banale şi violente, care nu prea te cultivau intelectual, ci numai forţa primară, animalică, dar nu voia nici să-l refuze pe colegul respectiv, care parcă-i făcea o favoare extraordinară chemându-l “pe el” si nu pe alţii, care erau “morţi” după aşa tâmpenii.

Cum mergea aşa alene, uitându-se în pământ, în faţa lui observă “un mers” cunoscut. În ultima vreme, “se aduna” cam greu, aşa că “nu s-a prins” în primul moment de unde îi era cunoscut acel mers?… Mocnea în el, şi “pasul” era în faţa lui. Pasul a coborât “rulanta”, el a coborât scările metroului. Când “pasul” a introdus fisa la barieră, posesorul paşilor a întors capul. Atunci Sandu, alb ca varul, fără voia lui s-a oprit!… Era Maria!… Şi Maria mai avea şi o burtă vizibilă!… Momentul lui de ezitare a fost momentul ei de-a se urca în metrou. Ea nu-l văzuse. El a fugit, a prins “rama” şi “înota” printre călători, care îi atribuiau unele îndemnuri ca: Ce te bagi?… Ce faci chiorule?… Sandu nu auzea nimic… Se apropiau de staţia “Unirii”… Simţea că o pierde… Nu mai ştia cum să procedeze?… De avansat… era din ce în ce mai greu… Se hotărî să strige şi a strigat cât a putut el de tare: M A R I A A A A A!… Se uitau la el nu numai femeile care se numeau Maria… se uitau la el toţi pasagerii… Era un strigăt disperat, dar neobişnuit. Aici, în metrou, când se strigă, se strigă de obicei altceva: M-au jefuit!… Hoţii!… Ajutor!… Cred că azi, pentru prima oară s-a strigat, cu atâta putere şi disperare, numele unei fete… Sandu nu s-a gândit la asta. Dintre toate Mariile, pe un scaun, a zărit şi năsucul EI. Năsuc… puţin în vânt… dar drăguţ… aşa cum n-a văzut altul… Acum l-a observat şi Maria… S-a ridicat de pe scaun… şi de ceea ce se temea Sandu mai înainte, înainte de a striga, s-a întâmplat. Maria… Maria a dispărut!.. Şi Maria era gravidă!… Ar fi vrut să-şi tragă pumni şi palme, dar acum fiind şi o mare aglomeraţie… Acum… persoana lui nu-l mai interesa… scăzuse la zero. Arăta ca un “hippy” cu priviri rătăcite… bezmetice…Şi-a făcut un obicei. Circula între cele două staţii de metrou, doar, doar o s-o mai întâlnească pe Maria… De multe ori se gândea la viaţa vecinilor lui… Oare a devenit şi el un ticălos?… Şi când zicea vecini, nu se gândea la cele două familii la care una dintre femei a trăit cu ambii bărbaţi!… Ticăloşia oamenilor are expresii variate!…
Vecinii la care se gândea acuma erau o pereche mai tânăra. Bărbatul era ca orice bărbat “mai frumos ca dracul”, potrivit ca statură, muncitor şi foarte sociabil. Nevastă-sa în schimb era pocit de urâtă, pistruiată şi încă nu se ştie, deoarece era mai puţin sociabilă, lumea o ocolea, ori poate se jena ea să intre în discuţii când erau mai mulţi oameni. Problema cu “a tunat şi i-a adunat” se potrivea de minune în cazul acesta. Dar întrebarea propriu-zisă era alta:ce-i ţine împreună ? Să încercăm o mică investigaţie.
Se povesteşte că soţul doamnei, înainte de căsătorie, avusese un prieten deosebit.