– N-am uitat, te rog continuă. Te ascult.
– Tu eşti medic, tata este inginer. Fiind numai noi trei, la salariile voastre s-au mai putut face ceva economii, s-a putut ajunge la stadiul de viaţă pe care îl avem şi care este bun, îndestulător. Sunt oameni care lucrează mai greu, sau care au funcţii mai mari, unii inventează ceva, scriu cărţi, sau primesc vreo moştenire, toţi aceştia pot avea un trai mai bun. Maşinuţa se transformă în maşină, apartamentul, în vilă şi aşa pe parcurs, toate se metamorfozează…
Nimeni nu are a le reproşa nimic, ei prin sudoarea frunţii şi a trupului şi-au câştigat dreptul la un trai mai bun. Trăiesc mai bine după rodul muncii ce au depus-o. Muncitorii de pretutindeni, lucrează toată viaţa şi de multe ori nu le ajunge salariul, pentru o viaţă mizeră.
La noi în ţară, sub comunişti nu au fost “afaceri grozave”, ca să dea cineva o aşa zisă “lovitură”, să se poată îmbogăţi. Din salarii nu se fac averi, nici aici şi nici aiurea…( afirmaţie făcută de însuşi Iliescu, care atunci era preşedinte) Nu există o lege pentru “a-i dezmoşteni” sau “a-i alinia” pe acei ce au “dobândit” averi. Pe ei “nu trebuie” să-i jecmănească statul, dar, în limitele a ceea ce se numeşte omenesc, înavuţiţi ar trebui să ştie să-şi ajute măcar un seamăn, întrucât se cunoaşte că: “nimeni nu mănâncă cu două guri” şi “nimeni nu-şi cară averea cu el pe lumea cealaltă”…
– Asta, Sandule, nu cred că se va putea face.
– Ştiam şi eu, dar nu ştiu de ce se întâmplă aşa?
– Problema e simplă. Cine face avere, chiar dacă nu fură, prin natura lui este un egoist. Ori el este egoist tocmai prin faptul că se iubeşte numai pe el… Păi cum să dea el şi la altul? …
– Ştii ce, mamă… nu-mi răspunde încă, lasă-mă să-mi termin “firul” început, să-l desfăşor. Tu caută să-mi dai un singur răspuns la toate problemele ce ţi le voi spune. Este adevărat că mie nu mi-au “căzut“ toate problemele acestea deodată pe cap, s-au adunat zi de zi, şi astăzi mă văd capabil să le derulez.
– Bine… bine, nu o să te mai întrerup.
– Colegul meu de la “generală”, Paul, nu a dat admitere la liceu, s-a înscris la o şcoală profesională. Poate îţi mai aduci aminte şi tu de el. Era mic de statură şi noi îl “mângâiam” spunându-i “buricul pământului”, ceea ce îl înfuria deosebit de tare şi sărea ca un cocoşel la bătaie. Mai avea şi nasul cârn, dar era în aşa fel cârn, de parcă i-ar fi prins cineva vârful nasului cu două degete strângându-l şi ridicându-l în sus.

Cu toate acestea nu însemna că era urât… In accepţiunea generală de “mai frumos ca dracul” fiind şi el bărbat… se înscria perfect.
S-a întâmplat că Paul era mai în vârstă ca noi, cu toate că el nu ne-a spus nouă acest lucru niciodată. Am aflat întâmplător. Probabil îi era ruşine că el, fiind aşa de mic, să ne mai spună că este şi cel mai “bătrân”. Greu de suportat.
După terminarea şcolii profesionale, pe la 18 ani, că, aşa cum am spus era mai “avansat” ca vârstă, a crescut miraculos. Nici mai mult nici mai puţin decât 25 de centimetri. Această chestiune, cu crescutul, l-a dus la infatuare, la un orgoliu nemăsurat. Şi până atunci avea el nişte “şabloane” de viaţă. Nişte idei “fixiste”, aşa cum îl tapam noi, sau altfel zis, avea nişte reguli ale lui de viaţă. Nişte obiceiuri, ticuri, mă rog ceva de genul acesta, care pentru el erau ca “o literă de lege”. Nu se ştia unde le-a învăţat, cine-i era mentorul. El se ţinea riguros de ele chiar şi atunci când îşi dădea singur seama că susţine o aberaţie, o tâmpenie, un lucru perimat. Pur şi simplu nu ceda, iar, în opinia lui era ca noi, să ne dăm seama cât era el de deştept şi intransigent. Câtă personalitate are… domnia lui …
Atâta timp cât el era “buricul pământului” îl înţelegeam. Înţelegeam că-i trebuie “un punct de sprijin”, o certitudine. Acum a devenit de-a dreptul caraghios. Ţi se făcea lehamite să mai duci o discuţie în contradictoriu cu el “până în pânzele albe”, el care ţinea atât de mult la părerea “lui”. Continuând cu asemenea comportamente, între colegi şi prieteni, el a devenit “o banală părere a lui”. Rând pe rând se văzu părăsit de ei, unul câte unul.
De unde era să ştie prietenii şi colegii lui, că asemenea “personalitate marcantă” va face impresie foarte bună la femei ?
Prin cartierul lui trăia şi o familie de intelectuali, la vreo 35-37 de ani. Soţul inginer de mină, ea profesoară. Pe acest inginer eu personal l-am văzut un om “etalon”, în ceea ce-l priveşte, fiind un “gentleman”, de tipul unui englez. Îi lipsea doar sarcasmul şi infatuarea de “om superior”… Cu alte cuvinte acest om – inginerul de mină – având în plus, faţă de gentileţea britanică, bunăvoinţa şi amabilitatea românului… Cu toate că în societatea minerilor este greu să te păstrezi “om cu vocabular ales”, politicos şi îngrijit în folosirea cuvintelor, inginerul nostru era de neschimbat în maniere. Acest fapt i-a făcut pe mineri, care obişnuiesc să boteze lumea pentru “a doua oară”, să-i zică “fată mare”.

Porecla asta era amăgitoare, omul fiind un bun specialist, exigent şi un bun ortac, dar porecla i-a fost dăruită din cauză că, în prezenţa lui, nu permitea să se vorbească oricum, cu “înflorituri” sau “coloraturi” specifice locului şi adecvate acestei meserii.
Nevasta “fetei mari” – poftim… şi pe mine m-a prins această boală a “botezatului” – nevasta inginerului era o femeie mignonă, cu o faţă de păpuşă chinezească, ireal de frumoasă. Cei doi erau o pereche potrivită şi toată lumea se bucura să-i vadă împreună atunci când se întâmpla să iasă la plimbare.
Despre femei, în general, din “exterior” se vorbesc multe, vrute şi nevrute, dar atunci când vedeam această pereche mă bucuram. Mă bucuram că există şi familii frumoase şi cunoscându-l pe “fată mare” îşi imaginau, şi “binevoitorii” confirmau acest lucru, că relaţiile dintre soţi erau tandre, curtenitoare, la nivelul vârstei şi dragostei ce-o afişau. Era o familie reuşită, pe care cei care-i cunoşteau o dădeau drept exemplu pozitiv copiilor lor.
Era o familie reuşită în toate… Era… până în momentul în care a apărut reversul inginerului nostru, adică acel Paul, care ţinea atât de mult la “personalitatea lui găunoasă”, cel care n-a reuşit să impresioneze nici măcar copiii. Se pare că “fala goală şi băţoşenia lui” au “dat-o gata” pe Lucica, nevasta inginerului, care probabil că încă n-a întâlnit până atunci bărbaţi care să nu aibă “acoperire” pentru vorbele lor, vorbe care erau doar nişte bolboroseli şi fraze stereotipe, bune doar de frânt gâtul gâştelor…
Şi dacă la fete de “nasul lui”, bâiguielile lui, îmbăţoşarea lui n-au avut nici un efect, n-au prins, pe Lucica însă, pe profesoară… nevastă de inginer… au dat-o gata ca în final să-şi încurce viaţa cu “domnul pierde-vară”.
Această asociere dintre Paul şi Lucica a fost un duş rece pentru tot tineretul, băieţi şi fete, şi chiar pentru lumea din cartier, pentru acei care i-au cunoscut.
Dacă cumva unul sau altul încerca a-i deschide ochii Lucicăi, a-i explica ce lucru necugetat a făcut, aceasta se înverşuna şi mai mult în al “capta” pe Paul, crezând, Doamne fereşte, că vor să i-l ia. De ar fi fost pe cine, treacă meargă, dar aşa ?…
Aşa… Lucica a găsit o locuinţă şi s-a dus să stea cu Paul. ”Statul” în doi a dus la o mai rapidă “deşteptare” a Lucicăi… mult mai rapidă decât a crezut lumea. Convieţuirea în doi a dus la “dezvelirea personalităţii” găunoase a lui Paul, la imposibilitatea unei armonii conjugale unde lipseşte cultura, unde doar o singură persoană are dreptate, aceeaşi persoană fiind şi singura “deşteaptă”. În orice cuplu, inflexibilitatea în orice problemă nu poate duce la altceva decât ori la nebunie ori la complacerea în acel marasm.