Acum i-a prezentat mamei sale cauzele care l-au incitat, sau pur şi simplu l-au întors pe dos, lucruri despre care credea că nu se pot întâmpla, uite că s-au întâmplat totuşi. A existat probabil o forţă care l-a dezechilibrat i-a mai redus din presiune. Dorea să-i prezinte cauzele acestea probabile lui maică-sa, dar ea o fi crezut că el nu este capabil să nareze, să-i spună poveşti, cu mai mult ”lux” de metafore, figuri de stil şi alte “chestii” din astea… Nu-i nimic, mâine îi dau o replică!… Atunci îşi va da seama că nu discută cu un mucos…
Somnul i-a potolit trupul şi sufletul, cu toate că a doua zi de cum s-a trezit tot la astea îi era gândul.
S-a dus s-o caute pe maică-sa, pe care a găsit-o în hainele de casă.
– Bună !… dar ce, azi nu ai serviciu ?
– Ba da, dar am făcut o “gardă” pentru o colegă şi azi “mi-a întors” libera. De ce mă întrebi ?
– Atunci, o să mai ai puţin timp să limpezim discuţia de ieri ?…
– Am crezut că o să “pun varza pe iarnă”, dar dacă este aşa de urgent?… “Vai de părinţii care nu ascultă de copii”, deci te ascult !
– Mamă ! Cred că în poveştile de aseară s-a strecurat ceva neînţeles. Aş dori să elucidăm unele lucruri, de aceea te-aş ruga să mai asculţi o istorioară de-a mea, de fapt a unui coleg, care era cu trei ani mai mare la liceul nostru, dar care-mi era cel mai bun prieten. De altfel, suntem tizi, şi pe el tot Sandu îl cheamă …
– Dragă Sandule! Te ascult, sau îl ascult pe tizul tău, pentru o “geană de lumină” pe care tu ai numit-o un caz, cazul tău, sau problema ta. Să-mi iau ţigările şi cafeaua, tu poţi derula povestea…
– Nu eu ! Sandu, tizul meu… el îşi va derula povestea.
– Oricare ar fi, dacă tu m-ai solicitat, sunteţi bineveniţi ! Vă ascult pe amândoi…

* * * *

El stătea şi se uita în gol, de pe stabilopodul înclinat, spre mare. Visa… Uneori se uita după peşti, alteori îi mai şi număra, dar gândurile lui îşi urmau cursul lor firesc… depănau amintiri…
Terminase liceul şi era pentru prima dată pe litoral, în vacanţă… era singur… Era major… Clasele a XI-a şi a XII-a au fost un calvar… Cursuri… consultaţii… meditaţii… De fapt, dacă ar fi trăit şi el ca şi colegii lui de clasă ! Şi el ar fi trecut clasele, aşa cum le-au trecut ei,… dar el îşi iubea părinţii mult şi nu dorea să-i dezamăgească. Nu s-a pus problema impunerii unui ”stand de învăţătură” pentru el.

El nu avea asemenea părinţi şi, dacă ar fi fost aşa, ar fi ştiut cum să se ”apere” de aceste impuneri. Nu era cazul. El avea altfel de părinţi. Părinţii lui îi erau ca nişte tovarăşi, care îl ajutau şi-i susţineau activităţile lui. Ceea ce l-a făcut să “tragă” în aceşti ani – în aşa fel că nu a avut nici un fel de probleme nici la bacalaureat şi nici la admitere – se datora unei întâmplări petrecută cu câţiva ani în urmă …
Poate era prin clasa a IX-a… sau a X-a… Nici nu dorea să-şi mai aducă aminte de acele zile, de acele întâmplări care l-au pus în gardă cu multe lucruri deoarece a fost un adevărat cutremur pentru el şi în ce necazuri era să intre.
A fost invitat de o colegă la ziua ei de naştere. Era o colegă cu “veleităţi”… Părinţii ei îi ofereau tot ce-şi dorea, aveau din ce. Ea a cam început să depăşească, “pe ici pe colo”, “activităţile” care fac parte din conduita unei fete de 15-16 ani. Pe scurt, Sandu nimerise în toiul unei petreceri “de marcă”, ce se ţinea în vila părinţilor Mariettei .
Erau prezenţi aproape toţi colegii, dar mai erau şi câţiva “tipi” pe care nu ar fi putut să-i clasifice ca fiind prieteni ai părinţilor… sau ca prieteni ai Mariettei…
Pe el “persoanele” respective nu prea l-au interesat. Era muzică. Era şi cu cine să danseze, erau băuturi… ce mai ? Era tot ce se poate dori la o petrecere. Aşa că, ocupaţii aveau cu toţii până în momentul când unul dintre “tipi” le-a oferit nişte ţigări, nişte ţigări străine. Au servit cu toţii… El, nefiind fumător, nu a vrut să servească, dar tipul a insistat, zicând că aşa ceva n-o să uite niciodată. Să fumeze aceste ţigări chiar dacă nu era fumător!…
În extazul general a aprins şi el o ţigară. După un timp a observat că ceva nu este în ordine… atât în casă, cât şi cu persoana lui. În casă, unii se exaltau, alţii chiar erau “duri”, iar alţii cădeau pe jos şi chiar adormeau !…
El încă se “simţea în putere” şi i-a venit ideea să plece acasă… Aproape fugea. Ce s-a întâmplat acasă cu el ?… asta nu mai ştia…
După ce s-a trezit din beţia de haşiş – că în final s-a dovedit că asta era ţigara care i-a fost oferită – cu atâta largheţe .
Lângă patul lui era un medic, cu faţa trasă, aproape livid, care îl tot pipăia… Prin uşa întredeschisă a dormitorului a zărit-o pe maică-sa, care plângea… Când a venit la el, nu părea să fie plânsă !…
Mama i-a urmărit convalescenţa cu un aer “indiferent”, fără nici o imputare. Ea se purta cu el de parcă ar fi avut o simplă răceală… Niciodată nu i-a reproşat nimic… nimic din câte i-ar fi putut reproşa… Şi ar fi fost destule !…

Nimeni nu poate şti câte planuri şi câte vise nu-şi face un părinte cu un copil, copilul lui, încă de la primul zâmbet: cum uneori îşi schimbă tura la serviciu, îşi schimbă serviciul, se reciclează şi asta numai să-şi poată servi copilul cât mai bine, toate numai ca pregătirea copilului, cariera lui să fie mai uşoară, să aibă “cărări mai bătute “ pentru ca acesta să nu sufere.
Sunt părinţi care şi-au vândut vila, apoi şi-au schimbat oraşul – de ruşine că ei nu mai au vilă – şi asta numai ca să-l poată susţine pe el, cel care a pretins şi ei au dat, ca propriul copil să nu sufere. Lui să-i fie viaţa cât mai uşoară, să nu simtă greutăţile vieţii. Ca ei, copiii lor să vadă viaţa mai plăcută, mai uşoară, mai frumoasă. Ei, copiii, să nu fie atinşi de părţile neplăcute ale vieţii şi în primul rând prin lipsuri materiale, care nu se pot înlocui.
De obicei, acest tip de părinţi – copiilor lor – le par sufocanţi, lipsiţi de încredere în ei, plicticoşi şi uneori chiar mincinoşi, şi aici au perfectă dreptate, pentru că a creşte un copil numai în plăceri, prezentându-i viaţa în roz, este o adevărată minciună…
Dar dragostea părintească nu se ghidează numai după legi obiective, economice… Ea este un legământ, o punte de sânge dintre părinţi şi copii, care rareori este viceversa… De altfel, părinţii-şi doresc foarte mult să aibă parte şi ei de puţină afecţiune din partea copiilor lor.
Copiii, după ce devin majori – şi asta nu se întâmplă la 15 ani – în funcţie de cum reuşesc să-şi domine părinţii, că de înrobit, prin însuşi titlul de părinte sunt înrobiţi deja, se străduiesc să li se impună, să şi-i subordoneze. Îşi dau seama că de fapt aceşti “babalâci” sunt nişte fiinţe plictisitoare, neavând nici un fel de reacţie de aprobare la poftele propriilor progenituri. Apoi devin nişte marionete, care mai au doar un singur asalt de dat, ultimul şi cel definitiv …
Acest asalt, care din nou îi repune în drepturile lor de părinte, se dă în momentul în care apare “el“ sau “ea”, care-i va fi perechea copilului în viaţă. Atunci lupta părinţilor devine oarbă folosind tot arsenalul de care sunt capabili, pentru a-şi impune punctul lor de vedere.
Pentru părinţi nu se pune problema valorilor materiale cedate zi de zi, până în momentul când nu vor mai avea nimic de dat nimănui, decât doar sufletul lor… Nu! Pentru ei, pentru speranţele urmaşilor, care aproape niciodată nu coincid cu ale celor ce se doresc să le fie perechea copiilor lor.