Lucrul acela a pus punct carierei sale la acea unitate unde, n-o să vă vină a crede, a avut într-adevăr un unchi care avea o funcţie importantă, unchi care s-a purtat cu nepotul său exact ca “Boul cu viţelul” din cunoscuta fabulă. Omul nostru a plecat şi s-a angajat, cum s-ar spune, tot în profil, dar i-au fost testate cunoştinţele nu în domeniul lăcătuşăriei, ci în ce-l de instrumentist la fanfară, întrucât minerul care a cântat înainte la acel instrument a murit şi le trebuia un înlocuitor. Aşa s-a văzut angajat “cu probă de lucru”.
Oamenii din secţia unde a fost repartizat se uitau la el ca la unul căruia i-a ”plecat mintea la plimbare”şi a venit să se angajeze în cianuraţie. În timp ce toţi angajaţii acelei secţii căutau s-o părăsească, să fugă de ea, el…se angaja. Lăcătuşii şi electricienii arătau ca nişte salahori. Cărau zilnic zeci de motoare arse şi montau altele în loc… în apă sau spumă. Principala lor grijă era, ca atunci când le porneau să fie cât mai departe de ele. Dacă puşcau sau aveau scurgeri de curent să nu-i electrocuteze. Toate instalaţiile de scurgere, şanţurile erau colmatate, erau pline de acea spumă şi leşie care ieşea din ele deteriorând instalaţiile electrice, motoarele.
Lucra în mizeria aceea fără nici un orizont, fără nici o plăcere. Într-o bună zi, a întâlnit-o pe EA. De atunci parcă şi culoarea mizeriei era mai puţin neagră. Parcă şi Soarele era curios să-i vadă. Astfel au apărut mai multe zile însorite şi pentru fiul tebecistului, cu toate că nu mai avea lângă el: mamă, fraţi, neamuri, cu toată dragostea de care era el capabil o învăluia pe EA, fata de care s-a îndrăgostit. Şi câte vise şi întâmplări frumoase n-are un cuplu de îndrăgostiţi? Toate, dar absolut toate erau numai pentru Ea. A venit şi încorporarea şi zilele petrecute departe de EA “îl uscau” de dorul ei.
S-a trezit destul de repede pentru a-şi da seama că nici aici, în armată, cu toate că se străduia din răsputeri, cu toate că frecvent era citat la bilanţuri, nimeni nu părea că l-ar fi preţuit cât de cât. Întâmplător a auzit că unui soldat cu tensiune arterială mare, i-au dat drumul acasă. Fiul tebecistului gândea atunci că el n-ar fi plecat acasă fără Livret militar. Să fie iar încorporat şi să mai trăiască din nou acele “prime zile” de armată, de umilinţe nenumărate, de neîmpliniri, de restricţii. Niciodată!
Apoi a venit un procuror militar şi le-a citit Codul Justiţiei Militare, unde, printre altele, se spune că: “Insulta superiorului din priviri se pedepseşte cu închisoarea de la un an la cinci ani !…”

Poate teama.!… poate dragostea ?… poate numai dragostea !… poate numai dragostea lui…de-a da rost fiecărei etape din viaţă… l-au ambiţionat şi a ieşit primul din plutonul lui, cu toate că alţii erau favoriţii care ar fi putut ocupa acest loc cu mult mai puţină muncă…
Despre instrucţie ?… este de amintit doar atât că printre ofiţerii cu care s-a instruit şi perfecţionat, atât la condiţia fizică, cât şi la desluşirea artei militare, se afla şi viitorul campion “pentru opt ani” al României. De fapt primul campion al României la culturism… Îi zbârnâie şi acum în urechi, comenzile tânărului locotenent… Atunci când erau îmbrăcaţi cu întregul echipament, la temperaturi uneori de sub -20C, le dădea comanda: ”Direcţia Crucea lui Mihai…pas alergător… marş!!” La crucea ”Zeului Românilor“…marş! La unitate… marş!… şi uite aşa, toată ziua, trecea o zi…
Nu a fost uşor, dar nici atât de greu, şi totul ar fi fost bine dacă nu l-ar fi ”uscat” dorul după EA Orice a făcut… orice i s-a promis… unsprezece luni, nu a văzut-o…
Şcoala de gradaţi a nimerit s-o facă într-o unitate militară unde comandantul avea cel mai mic grad posibil pentru a ocupa această funcţie. În acest caz, pentru a se menţine pe funcţie, Unitatea trebuia să aibă baremurile “trecute” cel puţin pentru calificativul de “bine”. Aceasta presupunea ca soldaţii care trebuiau mâine să se lase la vatră, azi să mai facă încă înviorare şi neapărat sectoarele şi plantoanele, deci…
Pentru că un soldat a spus o glumă (într-un grup mai mare), întreaga unitate a fost pedepsită cu un marş de 18 km, cu echipament de război. Pentru a verifica şi măştile pe figură, de la Pod Albiţa, s-a folosit şi acest “stimulent”, iar din postul de grăniceri, maiorul care-a condus această “campanie de pedepsire”, a raportat:
– Unitatea a ajuns pe amplasamentul ordonat, cu efectivul complet, dintre care cinci răniţi! Celor cinci li se umpluseră măştile cu sânge… au rămas la infirmeria grănicerilor, ceilalţi… s-au “grăbit” să prindă masa de seară… deci încă 18 km…
Cu toate acestea, fiul tebecistului, a fostului miner a avut şi câteva satisfacţii “în viaţa lui militară”. A fost făcut sergent, primul în batalion, cu toate că era în compania a V-a. În perioada de “exploatare a gradaţilor” spre sfârşitul stadiului, a fost scutit de corvezi de către comandantul de batalion. Atât, după mai bine de 18 luni de armata făcută “conform regulamentelor” lor.
La întoarcerea din armată, unii oameni din secţia de cianuraţie se mai schimbaseră. O parte din mizerie a fost strânsă şi acum parcă era mai curat. Din nou s-a văzut nedorit… şi, oricât lucra, munca lui nu făcea bucurie nimănui.

Cum atunci se dădea admitere la o şcoală, s-a înscris şi el. A reuşit. S-a şi însurat cu “ochii lui”. Apoi a terminat şi şcoala.
În stresul psihologic de la învăţământul ideologic, de la televizor, cu ocazia zilei de naştere a “bunului”, care se sărbătorea zilnic, timp de 365 de zile dintr-un an, minciunile convenţionale şi frazele stereotipe, obligatoriu de repetat şi auzite zilnic, se putea muri… Dar fiul tebecistului nu a murit, el a făcut “numai” infarct…
După el au urmat sechelele psihologice ale unui fost bărbat, care cândva putea ridica şi 400 de kilograme şi acum nu putea să-şi poarte nici traista cu mâncare la serviciu… Istoria se repetă…
A venit şi revoluţia, cu acea “defilare” din faţa camerelor de luat vederi… toată lumea dădea sfaturi şi toată lumea cerea… Se făceau greve… demonstraţii… era violenţă… Cu toţii doreau ceva… Toţi aveau ceva de reclamat !…
Fiul tebecistului, uitându-se la televizor, se gândea cam ce ar vrea el să ceară dacă prin absurd ar fi fost întrebat de cineva ?… Ar fi ajuns şi el la televizor.
Viaţa lui s-a ruinat, treaptă cu treaptă… LUI… i-ar trebui o altă VIAŢĂ… Dar acest lucru nu ar fi dispus să-l primească… I-a fost destul o singură viaţă… o viaţă de câine… o viaţă de minciuni !… Rămâneţi cu ea… rămâneţi cu totul. Voi nu aţi înţeles viaţa oamenilor… EL a înţeles-o şi e convins de asta.
Viaţa este dragostea pentru oameni, pentru copiii abandonaţi în şcolile noastre, pentru soţiile şi copiii noştri, pentru cei ce ne înconjoară…
Nici o fericire nu există fără dragoste… şi asta mulţi n-o apucă, mulţi n-o “poartă”. Iubiţi ceea ce aveţi !… Preţuiţi ceea ce aveţi !… Este tot atât de valoros ca şi ce au alţii!… Să aveţi “ochi” pentru asta, nu pentru altceva!…
Îngrijiţi-vă puritatea, puritatea sufletească!… comoara inestimabilă a fiecăruia!… Altceva ?…

***

– Poftim Sandule ! Ce spui ?
– Da, e bună. Mulţumesc ! Mă duc să mă culc. E cam mult !
– Noapte bună !
– Noapte bună ! Şi plecă la culcare.
Pe Sandu, ultima chestie l-a intrigat. Se vedea treaba că el, pentru maică-sa, tot un copil a rămas. În ultimul an, parcă “viaţa îl ţinea în şuturi”. Şi interesant era că numai lucruri rele îi ieşeau în faţă.