Cu toate astea femeia-şi iubea soţul şi dragostea ei ţinea “casa” în viaţă şi poate nu vedea zilele negre ce le trăia … chiar aşa de negre precum erau în realitate. Uneori erau şi zile bune… Au mai primit şi ajutoare – Ajutor American – apoi, din clasa a V-a doi copii primeau masă la cantină, de 1,50 lei, oferită gratuit, la cantina şcolii, şi după această masă copiii mai căutau câte ceva pe “stelajea” din bucătărie .
Copiii tebecistului şi ai Marişcăi erau copii normali şi nu aveau probleme la şcoală. Se întâmpla ca în acelaşi timp câte doi, trei din casă să fie elevi. Asta presupunea ca singurul “bun mişcător”, porcul, să se vândă prin septembrie, ca să se cumpere cărţi, caiete şi acel trening tradiţional, care era şi uniformă şi palton şi cam de toate …
Dintre aceşti copii era unul care iubea mai mult cartea. Era premiant, dar niciodată pe locul I. Învăţătoarea a trebuit să nască şi lipsind de la şcoală copilul a ocupat mult râvnitul loc I. Fata căreia i se decerna “prin inerţie” locul I nici nu a făcut mai mult de patru clase. Dar locul I nu putea să fie luat de un copil sărac, copilul tebecistului, a fostului minier… Aşa a fost… şi… şi pe atunci se vorbea de dreptate… cinste… egalitate…
In ciclul II situaţia s-a mai schimbat. Un coleg, care era ca un buldozer, care nu ştia nimic, numai fotbal, şi acel joc îl practica cu durităţi, trecea clasele doar pentru faptul că tatăl lui a fost ucis de legionari.
Fostul miner, tebecistul părăsea familia şi această lume în anul în care copilul lui premiant era în clasa a IV-a. Murea vomitându-şi ultimul sfert de plămân ce-l mai avea… Ori asta încă nu s-a decretat ca moarte eroică… Asta era o moarte banală… Moartea unui tată, care lasă în urma lui 6 orfani… moartea unui fost miner, bolnav “obişnuit”.
Copilul tebecistului ar fi dorit şi el să meargă mai “departe”. Nu putea merge fiindcă în urma tebecistului a rămas o pensie de 202 lei. Între timp şi Marişca căzuse la pat – nu se putea ca un singur copil dintre ei să trăiască la “şcoală” şi să consume 400 lei lunar… bani inexistenţi de altfel…
În schimb, “buldozerul”, a mai şchiopătat “la intrare“, a mai şchiopătat şi ulterior la învăţătură, dar în final a ajuns… nu o să credeţi !… contabil şef la o “întreprindere socialistă” …
Ce-i rămânea să facă copilului unui fost miner tebecist ?… Neavând pământ, nu avea de ce sta, pe lângă casă… să taie frunze la câini ?… Singura posibilitate era să facă şi el o şcoală, o şcoală gratuită… Astfel de şcoli erau puţine. Printre ele erau şi cele militare.

În schimbul unei taxe, în care se plătea “doar” mâncarea pe două săptămâni şi alte servicii, a ajuns la un liceu militar. Vizita medicală şi examene… În cele două săptămâni, candidaţii – în număr de o mie – erau organizaţi în plutoane şi daţi în “primire” la nişte “tovarăşi” subofiţeri. Când aceste cadre militare s-au văzut “comandanţi de pluton“, au considerat că trebuie “dat exemplu” de cum trebuie instruit un “soldat”. În afară de faptul că tot timpul erau în program, curăţau armamentul, curăţenie în spaţiile de şcolarizare, curte etc. s-a ajuns şi la “alarme” de zi şi de noapte… Ba mai mult, câţiva dintre candidaţi, sub diferite motive, au fost băgaţi şi la arest şi ca tacâmul să fie complet, la masă tot timpul au fost “serviţi” cu nişte carne alterată …
În faţa şcolii era un chioşc unde se găseau plicuri, caiete etc.. Nimeni nu avea voie să cumpere nici un plic. Nici pentru atât nu aveau voie să părăsească curtea … Să nu spună nimănui ce era înăuntru.
Toate astea au creat o stare de groază în rândul tinerilor… Unii au fugit… i-au prins… şi au fost băgaţi la arest…
Soluţia de-a scăpa de acest coşmar, de altfel unica considerată de băiatul tebecistului, era să nu scrie nimic la lucrări… Ideea i-a venit abia după lucrarea de română, lucrare la care nu se îndoia de rezultat – doar l-a avut ca profesor pe Militaru.
La lucrarea de matematică n-a mai “lucrat” nimic… a predat o foaie goală…S-a întors acasă. Examenele se dăduseră la toate şcolile. În acel an nu mai era unde merge, la vreo şcoală. Un an va trebui să se bage de slugă la cine-o nimeri… Un vecin i-a şi propus să vină de păcurar… Dar asta era numai vara, dar iarna cum să-şi umple timpul ?…
Într-o zi, Marişca vine într-un suflet acasă… încă din curte începe să strige:
– Băieteee ! Băieteee !… Unde eşti ? Spală-te repede şi te îmbracă… cu ce ai mai bun… că mergi la şcoală !
Băiatul era posac, era conştient că nu se mai dădeau examene… nu mai avea nici dosarul… aşa că nu s-a omorât s-o asculte pe maică-sa …
– Ce şcoală ? mamă !…
– Şcoala de meserii, de mineri !
– Şi cum ajung eu acolo fără acte ? Şi nici oraşul nu ştiu unde-i ! Unde zici că este şcoala asta ?
– Dragul meu ! Am vorbit cu omul ăsta, şi-i arată un bărbat cu care a venit, şi el a vorbit cu directorul de acolo, îţi cer ei dosarul, că-l cunoaşte, au lucrat împreună şi-i om de treabă !

Şi uite aşa s-a găsit o şcoală şi pentru băiatul tebecistului… Şi era o şcoală gratuită… de mineri… aici era bun… Ba, ca să nu mint, atunci când au ajuns acolo, nu avea vârsta pentru subteran şi a fost “băgat” la lăcătuşi de mină.
Tot era ceva… La patrusprezece ani, cu pantaloni scurţi şi cu sandale, intra în mină…
La 16 ani prin grija “unor tovarăşi”, trei copii orfani, de la aceeaşi şcoală, ungeau cu smoală patru kilometri de conductă, pentru a nu rugini… Ca să scape de smoala de pe ei, care se scurgea până la subsuoară, de pe gât, în fiecare zi se spălau până la brâu cu motorină… Toată pielea le era numai bube… Până nu şi-au “gătat misiunea” nu au fost iertaţi .
Şi cum orice şcoală se termină, au fost repartizaţi tot la aceeaşi întreprindere. Grupele de salarizare în care au fost încadraţi respecta aceeaşi conduită de mai sus… cu smoală… Orfanii, fiii foştilor mineri, au primit încadrarea de 624 lei/lună, ceilalţi au ajuns la 748 sau alte încadrări…
Tot în acele vremuri se mai întâmplau şi alte nedreptăţi strigătoare la cer…
Prin anii 1951-52 şi următorii, de la săteni li s-au confiscat toţi cartofii. Tot ce era cartof trebuia predat… Cei recalcitranţi, care nu au înţeles de ce trebuie să le rămână copiii fără cartofi pe iarnă şi primăvară, să nu le rămână pentru semănat, au fost “lămuriţi”… unii amendaţi… alţii “vânaţi”, ca să nu le rămâne nici un cartof din recolta lor.
Motivul acestei jecmăneli a oamenilor, de cartofi, era că în satul băiatului se cultivau nişte cartofi mari, albi şi sfărâmicioşi. Unii le ziceau “americani”… Dar, după cum ştiţi, toţi cartofii provin din America, dar cei care au dat acest ordin, ordinul confiscării cartofilor, credeau că este vorba de SUA, adică America, din cel de-al doilea război mondial… Ei nu auziseră de Cristofor Columb !…
În locul cartofilor “americani”, sătenilor li s-au oferit, de către “tovarăşi”, cartofi iarovizaţi de Lisenko… De nu l-ar răbda pământul !…
Mai bine de şase ani a trebuit să mâncăm aceşti cartofi verzi, cu gust de salcie, din care nu se putea face nici un pireu, neavând calităţi gastronomice. Cu greu s-a putut reface cultura cartofilor de baştină.
În primii ani, după ce s-a dat ordinul de jecmănire, a însămânţa alt soi de cartofi, decât cel “Lisenko”, era considerat ca sabotaj. De acum paradisul culinar cu cartofii Lâsenko Va dura mai bine de 6 ani. Văzând că munca la Exploatare nu-i este apreciată, ba este privit cu duşmănie, fiind şi sancţionat intenţionat, a considerat că aici nu mai are ce face.