Unii dintre ei o luau spre Someş, alţii spre dealurile de prin împrejurimi şi, chiar dacă natura nu le oferea o masă ca în poveşti, orice anotimp le mai oferea câte ceva de mâncare.
Cu acea hrană mai rău era primăvara… Da, dar primăvara, prin speranţele şi frumuseţea ei, suplinea alte lipsuri şi, dacă aveai puţină răbdare, acolo prin iunie erau deja cireşe şi… şi din nou era bine.
Sigur că pe vremea aceea – imediat după război – acel omenesc şi înălţător simţ de întrajutorare între oameni s-a încetăţenit şi la copii care, chiar mici fiind, mai puteau să stea lângă o vacă, sau şi mai bine pe lângă o capră care se ştie cât de “uşor” este de păzit, chiar de oameni în vârstă… Sau mai puteau fi “pogonici” în faţa boilor, la arat… Vara, oamenii mai reparau acoperişurile şi un ţânc făcea mai uşor 10-20 de “drumuri” pe scară… decât unul mai în vârstă. Ei, atunci le era şi lor plătita munca şi era “o zi de îndestulare”.
Când urcau dealurile sau se jucau pe malul Someşului, nici foamea nu era aşa de presantă. Libertatea de-a privi cerul, de-a te plimba fără spaime acolo pe unde vrei, le dădea o visare, o împăcare a fizicului, a spiritului… erau superiori… Îţi puteai imagina orice aventuri, se puteau închipui ca fiind nişte războinici care apărau aceste pământuri dumnezeieşti…
Oamenii acelui sat au trecut prin foarte multe forme de oprimare şi nu de puţine ori populaţia acestui “oraş” decăzut, acum sat, a fost măcelărită. Aceşti oameni, iubitori de neam, cu toate că pământul era bun pentru fâneţe şi livezi… livezi nu prea aveau. La ei exista credinţa că bunii şi străbunii lor ar duce lipsuri “acolo” pe unde se rătăcesc sufletele lor, dacă ei, oamenii, care trăiesc, care sunt nepoţii lor sau strănepoţii, nu ar face pomeni. Dar acest lucru e foarte greu de realizat într-un sat de munte, unde oamenii sunt foarte mândri şi nu primesc pomeni, “ele sunt pentru handicapaţi”… Dar într-un sat sărac nu prea stau handicapaţii … merg şi ei acolo unde este mai mult belşug … şi atunci, ca totuşi să împlinească ceea ce cugetul le impunea, oamenii din satul nostru nu-şi făceau livezi propriu-zise, ci îşi semănau “livezile” pe marginea drumului, ca drumeţii să poată sta la umbra unui copac, să mănânce o prună, un măr, o pară, o nucă.
Tot la gândul datoriei faţă de cei dragi, din care se trag – cu toate că erau la munte – sau poate tocmai de aceea, îşi săpau fântâni…

Multe, multe fântâni, care şi ele erau puse pe marginea drumului, sau chiar în “gard” cu vecinul sau la drum, ca atunci când un om însetat trece pe acolo să nu fie obligat să roage pe cineva pentru “o gură de apă”, să-şi poată lua singur şi poate omul mai zicea şi un “Bodaproste sau să-i fie de sănătate celui ce-a făcut-o!”
Ei bine, să spunem că a săpa o fântână – cu toate că nu era vorba de istorica fântână din palatul Huniazilor – dar şi aici cea mai mică fântână avea patru metri, iar celelalte, şi nu puţine la număr, ajungeau la 30 de metri şi săparea lor, uneori dura o viaţă de om. Cu toate astea, fiecare fântână avea un fus, lanţ şi găleată ca oricine dorea apă să-şi poată potoli setea.
Aşa erau şi livezile din satul nostru, şi modul de-a da “de pomană”devenea o datorie a celor “în viaţă” faţă de bunicii şi străbunicii lor.
Nevasta tebecistului, a fostului minier, era o femeie frumoasă, îndatoritoare şi iubitoare faţă de soţul ei, de familie. De fapt, fără generoasa ei dragoste nici soţul şi nici copiii nu ar fi existat. Muncea în casă tot ce era necesar – şi erau destule – şi mai muncea şi pe la alţii. Muncea orice numai să-şi poată ţine casa, pe soţul ei, fiindcă el nu mai putea face nimic.
Atunci când era fotbal în sat – de acasă şi până la arenă nu erau mai mult de 3-4 sute de metri – ca să ajungă până acolo trebuia să facă cinci, şase popasuri, să-i “vină“ aer, să-şi mai revină.
După cum se vede, era un neputincios, dar un neputincios cu drepturi, cu cinci copii şi cu toata fosta lui viaţă. Îl enerva enorm numai gândul că el nu mai poate ceea ce putea “pe vremuri”, faptul că-l “ţine“ nevasta, îl irita, îi dădea crize, făcându-i apoi şi mai grea viaţa soţiei, care era ca a unei roabe, era “roaba lui Dumnezeu“, a casei, a familiei sale. Fiind o femeie harnică la serviciu, unde era plătită… cum era plătită…, era apreciată, dar aprecierile pe acea vreme erau numai verbale… Salariu mai mare “ioc”, prime nici atât, deci aprecierea era “morală”.
Ştia toata lumea că un serviciu – când “ţi-l dă Dumnezeu”- îţi ocupă toată viaţa, nu numai cele opt ore, de multe ori şi pe cele de acasă. Apoi mai sunt şi serviciile la telefon, paza dublă şi alte asemenea corvezi, încât multa lume se gândea cum această femeie le face pe toate şi încă nu cade jos.
Până şi acasă – un fel de mâncare îi pregătea soţului – şi alt fel pregătea pentru copii. Soţul nici asta nu putea face, să pună supa de urzici la fiert – că primăvara asta era mâncarea de “regenerare “ – când altceva nu era.
Primăvara începea cu broaşte, dacă nu le prindeau copiii ei, erau mai scumpe să le ia de la ţigani… Apoi urma supa de urzici, felul doi, tot urzici preparate ca spanacul. Mai târziu apărea podbalul şi abia în vară fasolea şi cartofii care, pe o palmă de loc, în coasta casei, se mai puteau cultiva, dar niciodată nu au avut cartofi pentru iarnă.

Se scoteau zilnic, imediat ce se putea face ceva din ei. Fasolea se punea pe lângă gard. Deh … nu era prea mare “moşia”, dacă doi copii o puteau “răsturna” într-o singură zi cu cazmalele.
Că nevastă-sa era apreciată de consăteni şi de colegii de serviciu, bărbatului îi dădea o stare de gelozie. Oare ce însemna să fii “apreciată”, se gândea el ? Oamenii aceştia la ce se gândeau atunci când vorbeau despre nevastă-sa ? Oare… nu cumva… ea îl înşeală ? Oare nu-şi bate joc de onoarea lui ?… Când aştepţi, zi de zi, opt ore – poate mai mult – să-ţi vină nevasta acasă, gândurile te pot înnebuni… aşa că, nu de puţine ori, accesele de gelozie luau forme din cele mai ciudate. De la muţenie şi refuzul mâncării… la bătăi, unde el care la un drum până la arena de fotbal trebuia să se oprească pentru a putea sufla de 5-6 ori – acum reuşea, cu o botă sau o coadă de mătură, să-şi bată nevasta, după care obosit fiind… veneau accesele de tuse…
Adeseori am văzut-o pe această femeie plângând, dar mi se părea că nu durerea ei o plânge, ci îşi plângea durerea sufletească, îşi plângea soarta. Tocmai pe capul ei a căzut această năpastă şi ea singură nu poate face mai mult pentru bărbatul ei, pentru casa ei… Bărbat care uneori o nedreptăţea. Si ea îşi nedreptăţea într-un fel copiii, deoarece supa grasă era servită doar pentru soţul ei, care avea nevoie de o hrană mai consistentă, iar copiii mâncau ceea ce mai apucau. Să faci zi de zi pentru toţi aceeaşi mâncare, supă de găină, ar fi costat o avere, cel puţin, şi nu putea face mai mult pentru el, pentru ei. Aşa că… a apărut marmelada… la şcoală… la lucru – aceeaşi marmeladă – ce va primi şi alte denumiri, cum ar fi: “şunca tineretului”, ”slănina UTC-istului” sau alte savuroase denumiri.
Se ştie că T.B.C.-ul se poate primi şi din foame şi ea, femeia T.B.C.-istului, ştia asta. Poate că acest lucru exprima plânsul ei, plâns al unei femei chinuite de boala altcuiva, de traiul mizer, de copiii care i se ofileau şi se gândea cu groază ce să mai facă ca să nu i se îmbolnăvească şi ei de aceeaşi boală, boală de nevindecat… T.B.C.
Acum, soţul ei a venit acasă de la sanatoriul Toria. O parte din plămân i-a fost scos, i-a mai rămas un sfert… în locul unde l-au operat, i-au fost luate şi două coaste… Unde lipseau aceste coaste, pielea era băgată mai înăuntru… dacă-ţi venea ideea să-l strângi în braţe, fără să-ţi aduci aminte de asta… îl puteai sparge…
Şi după fiecare ceartă, copiii ”zburau” de acasă. Pe urmă venea împăcarea, care, de cele mai multe ori, se solda cu o nouă sarcină… cu un alt copil…