Dar până s-a gândit s-ă se uite, era precis că e Maia. Credea că ea, Maia, i-a făcut această figură. Şi când te gândeşti că îndrăgostiţii pot deosebi şi gemenii, iar el era capabil să încurce unicatele. Totuşi sunt “ceva” aceste fete…
Fetele sunt, dar el ca să termine liceul trebuia să se înscrie la “seral” şi aşa va fi tot în clasa a XI-a, neavând altă posibilitate de-a respecta contractul semnat la înscrierea la şcoala de şoferi.
A fost deja să vadă unde-i Liceul nr. 2 Constanţa, acel liceu minier, unde-şi va continua studiile. La început nu-i venea să creadă că există aşa ceva în Constanţa. După ce-l văzu, credea. Adică şi aici există liceul minier. Aici îşi va petrece timpul seară de seară, până la terminarea liceului. Ce era să facă? Asta a căutat, asta a găsit…

* * *

Munca pe şantier mergea bine. În trei săptămâni terminasem şanţul. Ne părea rău că l-am terminat, dar am primit alte lucrări în continuare. Neavând elicopterul promis, care să ne ducă ţevile cu greutăţi cuprinse între 60 şi 300 de kg, le-am cărat pe spate tot noi, elevii. Poate a fost cel mai temerar act executat cu elevii, în condiţiile date. Pentru prima dată am simţit că-i foarte mult şi mai ales foarte periculoasă această operaţie.
După terminarea acestei operaţii, în aceea zi nu am mai lucrat nimic. Am fost lăsaţi într-o ”zbenguială totală”. Eram ca mieii când le cresc corniţele, primăvara…
Cu ţevile de 4” nu am mai avut acele probleme, doar distanţa de 1-2 km de transportat pe spate ne mai dădea de furcă.
Pentru efectuarea sudurilor erau normaţi patru sudori. Nouă ni s-a repartizat unul, căruia îi cam tremura mâna dacă nu bea iar dacă apuca să bea, nu mai învingeai cu el, cu gura lui. Cu sudatul şi el şi noi stăteam cam prost. Aşa că s-au apucat maiştrii noştri să sudeze, apoi colegii mei şi aşa am suplinit excesul de vorbărie şi de lene al sudorului alcoolic.
Oricum, toate operaţiile au fost făcute sub barem, chiar şi la transport, acolo unde trebuia să ni se repartizeze un elicopter, aşa cum era prevăzut, şi nu l-am mai primit, ne-am făcut treaba bine şi în linişte. Şi celelalte operaţii le făceam în linişte, cu calmul omului care face ceea ce trebuie făcut bine, inclusiv probarea conductelor.
După terminarea acestei magistrale ne-au repartizat-o pe a doua, pe care din nou am dus-o la bun sfârşit şi uite aşa se apropia ziua de întors acasă.

Aducând locul I de la Rovinari, am deschis o tradiţie aici la Baia Mare.
Nu ştiţi ce primire ni s-a făcut! Dar cine nu era de faţă?! A fost o primire grozavă. Când ai drapelul cu locul I pe ţară, ai de toate.
A venit şi Maia, Dorel nu scrisese încă la nimeni şi nimeni nu ştia ce gânduri are.

***

Ei, dar toate astea au trecut. Primul drapel de frunte al Vârţului l-am pus la locul de onoare al şcolii. Iar elevii “de aia sunt elevi să înveţe”, aşa că am început clasa a XII-a.
De venit nu ne-a venit nici un elev nou, dar banca mea era semi ocupată. Abia atunci când îţi lipseşte, îţi dai seama cum e să nu ai un prieten. Şi asta mai ales în clasa a XII-a şi după un Ş.N.T. Eu învăţasem să descifrez cu regret acest lucru.
Trecuse o săptămână de şcoală. Apare elevul de serviciu cu o circulară, numai pentru clasa a XII-a F.
– Fiţi atenţi !
– Dă-i drumul !
– Tăiaţi sonorul !!
– Tăceţi măi că nu se aude !
– Lăsaţi-l să spună ce are de spus !
– În baza Ordinului M.E.I. nr. 101003/ … se aprobă cererea elevului Mogoş Dorel de a continua şcoala la cursurile de zi, fiind ultimul an de liceu, urmând ca îndeplinirea contractului lui de muncă să se efectueze după terminarea şcolii.
– Ura, ura ! Vine Dorel !
Oare numai pe mine m-am auzit ? Nu cred că numai pe mine, i-am auzit mai ales pe Maia şi pe ceilalţi …
Şi acum la revedere, pe treptele vieţii !

* * *

– Cam asta era povestea ce mi-a relatat-o un coleg ceva mai mare ca tine, într-un moment când încercam să stabilesc un diagnostic ceva mai complex, prin metode psihice care, după cum aud, au început să le folosească frecvent şi poliţiştii în aflarea adevărului. Şi dacă dânşii-l folosesc, de ce nu l-am folosi şi noi fiind în branşă. Dacă consideri că azi ţi-aş mai putea ocupa din timp, ţi-aş mai relata şi alte întâmplări, sau alte vieţi, cu altfel de oameni, care mi-au venit în minte în timp ce-ţi istoriseam povestea anterioară. Ce spui ?
– Dacă vrei matale spune-o…

E vorba despre o familie în care soţul era :
“Un om bolnav… bolnav de T.B.C… e mai rău ca un handicapat. Handicapatul îţi răsplăteşte eforturile prin mulţumirea ce ţi-o arată, dacă-i faci plăcere, dacă-i dai să mănânce, dacă-l îngrijeşti. Un bolnav care este T.B.C.-ist e un fost OM, un fost miner, dar care nu mai e ceea ce a fost şi căruia nu i-a fost smulsă inima din piept, nu i-au fost anulate nici sentimentele şi mai ales amintirile… de “cum a fost el”… atunci când era OM, miner, adică atunci când nu avea T.B.C. şi era şef de brigadă.
Toate aceste stări de neputinţă, fac viaţa familiei, pe care soarta a bătut-o, să aibă un astfel de bolnav în casă, să ducă o viaţă infernală. Accesele de neputinţă ale “fostului” miner, care acum este un tebecist şi care nu înţelege de ce ?… Chiar lui i se întâmplă… şi de ce chiar el este bolnav, cum de nu mai poate fi din nou acelaşi “falnic“ bărbat… de altădată…
Starea asta de neputinţă, nefiinţă a fostului bărbat, îl ducea la lucruri altădată nebănuite, chiar la cruzime, prin care zilnic îşi tortura familia. Pe el îl deranjează oricine şi orice. Neputinţa şi-o camuflează prin violenţă. Copiii… nu se mai bat cu nuiaua sau cu cureaua … lor “li se aplică“ picioare… se aruncă după ei cu lemne, bocanci sau alte obiecte, în aşa fel că sărmanii copii sunt mai mult pe afară decât în casă, unde deh,…ca toţi copiii, mai fac şi gălăgie… mai îndrăznesc să râdă… sau s-ar mai hârjoni…
Ajutorul solicitat uneori de copii la făcutul temelor devine un nou calvar. Până la urmă se termină cu ţipete, cu alte palme sau picioare aplicate “celui neatent”.Copiii aceştia erau ai lui, ai tebecistului… Copii frumoşi, copii care vedeau că “tatăl lor mănâncă altă mâncare”, iar ei mâncau ce “era”. Copii care trebuiau feriţi de tată, pentru că până la 4O de ani tebeceul este molipsitor, este activ. Familia se putea transforma în spital, fără nici o investiţie din partea statului, cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru viaţa lor, familia lor.
Şi ei trăiau… trăiau cu resturile… resturile de la societate şi resturile de la tatăl lor… şi cu toate astea, copiii ca şi copii în felul lor se bucurau de viaţă. Uneori, eu cred că erau chiar fericiţi, mai ales după trecerea a câte unui “taifun” prin casă, când accesele de tuse ale tatălui erau aşa de epuizante că şi copiii se simţeau vinovaţi că nu-l mai pot ajuta. Atunci se bucurau dacă-i alunga din casă. Nu conta nici timpul, nici cum erau îmbrăcaţi, se bucurau de libertate deplină.