Uimirea lui consta si in faptul ca la un asemenea tip de petrecere se participa numai in urma unor lupte sau nu cu multa vreme in urma, razboaie, ceea ce era cu totul altceva, cand se juca deasupra celor pe care i-ai decimat. Kondrad se gandea cu stupoare ca, de fapt, de cand a jurat pe spada si cruce, el n-a mai intalnit petreceri pasnice. Nostalgia vremurilor apuse? Uimirea lui se continua si la gustarea mancarurilor. Nu putea spune cat de mult s-a intrecut pe sine Craciun Dan oferindu-i acele bucate alese: pastrama de oaie, de porc, carne de vanat preparata cu ierburi din partea locului, bauturi de toate felurile, pe unele vazandu-le pentru prima data, dar si o atentie deosebita fata de musafiri, totul l-a miscat adanc. La iesire, Kondrad a observat ca era ceva buluceala. L-a intrebat pe Dan despre ce-i vorba. Acesta a ras asa de sincer, ca nu si-a putut imagina de ce o temere a lui (teutonii erau certareti la betie) este minimalizata de rasul lui Dan. Dan se ridica, ii dadu mana si se indrepta spre iesire fara sa-si ia spada cu el. Langa usa de la iesire s-au oprit si priveau. Poarta era marginita de doua putini. Intr-una din ele era zeama de varza, “moare”, in cealalta era jintita. Buluceala care l-a alarmat pe Kondrad era lupta celor care s-au “tratat” cu prea mult vin alb sau rosu si care se luptau acum sa ajunga la putinele de “dregere”. Cei care nu aveau aceste probleme, au inceput dansul, cu pas marunt, repezit, cu chiuituri. Nici musafirii nu s-au lasat mai prejos, asa ca pana la ivirea zorilor, cu totii erau prieteni la catarama, propunandu-si ca “altadata sa o faca si mai lata”, sa se viziteze, sa nu se uite, sa se intalneasca. In aceasta atmosfera i-a gasit dimineata, cand Kondrad a dat ordinul de plecare. Cum multi n-au dormit deloc, se tranteau in carute si adormeau pe loc. Kondrad si Kunigunda s-au retras spre crucea noptii in odaile lor, sa se odihneasca.
-A fost placut. Nu fastuos, dar prietenos.
-Da, a fost neasteptat de placut, de reconfortant. Nu mi-am imaginat niciodata de ce-i capabil Craciun Dan in timp de pace. Si-a dat toata silinta sa ne simtim bine. Mi-au placut si oamenii, de aceea gandul ma duce la cei din R… Oare si ei se aseamana cu oamenii lui Craciun? Oameni din R… cate unu, doi am mai intalnit si in drumurile mele. Acei pe care i-am intalnit intrau greu in vorba, erau suspiciosi, nu prea vorbareti si nici nu se dadeau in vant sa-si faca prieteni.Unii ii taxau de barbari, alti-i considerau redusi la minte. Parerea ce mi-am facut-o este alta. Eu cred ca sunt sireti si iuti la minte. Persoanele pe care ei ii considera ca nu-s interesanti, nu-i iau in consideratie, persoanele care au un nivel de prezentare a lucrurilor inteligent, care reusesc sa le “deblocheze” modul lor de-a vorbi ‘in doi peri” se bucurau din partea lor de-o consideratie deosebita, ii pretuiesc si stiu sa-si arate pretuirea lor. Aceasta-i parerea mea si e formata dupa un numar mic de oameni din R… pe care eu i-am cunoscut. Adevarata mea neliniste-i alta “Cetatea noastra din R…” ca vad ca ma obisnuiesc si cu terminologia, prin aceasta cetate au “trecut” multe neamuri, dar stapani, de-a o fi stapanit, de-a ramane stapani, nimeni n-a putut realiza acest lucru. Cum de s-au putut descurca, de-au ramas de fiecare data liberi? Asta cred eu ca-i intrebarea la care trebuie sa raspund.
– Bine, dar se bucura de protectia Regelui Ungariei, interveni Kunigunda.
– Adevarat, dar tot atat de adevarat este ca Regele-i la Buda si ei sunt aici. Ei au ramas stapanii minelor si ai cuptoarelor de topit aurul. Fac ce vor cu el. il pot vinde unde doresc. Protectia regala pentru ei este un adevarat castig.

Singura pretentie a regelui este sa-i vanda lui aurul la pretul si calitatea dorita. Regele se multumeste ca are siguranta ca la datele fixate va avea aurul platit deja. Din cate stii, in ultimii ani au trimis mai putin aur Coroanei. Acesta a fost norocul nostru, ca am primit acesti robi, acesti specialisti, ca sa impulsionam scoaterea si trimiterea aurului la timp si in cantitatile cerute de rege.
– Cum o sa faci asta, Kondrad ?
– In mare, imi cunosti misiunea. Sa protejez populatia de orice fel de atac din partea barbarilor, sa-i ajut si sa-i stimulez la lucrul din mina si sa-i trimit cat mai mult aur regelui. Apoi vin si sarcini mai putin placute. Sa supraveghez camarasul, care se banuie ca nu-i loial si, ceea ce ma rog cel mai mult la Dumnezeu, sa ma indrume sa-i convertesc la catolicism. Ultima problema, cred ca cea mai spinoasa, n-am sa incerc s-o fac altfel decat pe cale naturala. Deci voi proteja familiile mixte. Avem nevoie de ajutorul lor, nu ni-i putem face dusmani.
– Grea misiune ai Kondrad! Si poate ca greul vine mai ales din faptul ca nu-i cunosti inca pe bastinasii din Cetate. Nu stii ce fel de oameni sunt si nici ce parere au ei despre misiunea ta.
-Ai dreptate. Vom avea dificultati, dar nu-mi pun problema ca nu o sa reusesc. Daca eu nu reusesc, regele va trimite altul…si altul…Iar noi? Noi, unde vom merge Kunigunda?
– Nimeni nu va stii sa procedeze mai bine ca tine. Ar fi pacat pentru toata lumea sa nu reusesti tu, Kondrad. Pacat si pentru noi si pentru rege si chiar si pentru robii care si-au pus sperantele-n tine.
– Asta asa e, Kunigunda…
– Hai, baroane, sa lasam astea pe alta data. Ar fi mai bine sa ne culcam putin. Noapte buna iti doresc.
– Multumesc, asemenea iti doresc si tie, baroana.
Dimineata, Dan i-a rugat sa mai stea impreuna macar inca o zi…sa se mai odihneasca. Kondrad s-a scuzat, spunandu-i ca ordinul era ca, in acea seara sa fie in cetate si cum drumul a fost cam lung si mai greu decat a crezut el la pornire, va trebui sa se grabeasca sa ajunga la timp.
– Kondrad, te rog, hai macar tu si cei care crezi de cuviinta, sa pranzim impreuna!
– Primim aceasta onoare si-ti multumim, cu toate ca putini vor fi cei ce vor mai putea face fata. In plus cine a dorit, toata noaptea a putut sa tot manance.Era de unde…! In timpul pranzului, Craciun le-a urat “sa prinda chiag” si urari numai de bine si sanatate pe aceste meleaguri. Kondrad a multumit pentru urarile de bine si de ospetie, apoi i-a oferit in semn de pretuire o amuleta din aur masiv, adusa chiar de el de la Mormantul Sfant. Craciun a oferit si el cadouri. Baroanei i-a oferit o panza de borangic, iar lui Kondrad o spada lucrata aici, in Cetatea Dabaca. S-au despartit ca doi frati. Craciun i-a dat o ceata de voinici care sa-l insoteasca si sa-l prezinte lui Aulu, cnezul Cetati R… Abia dupa asta s-a pus si convoiul teutonilor si al robilor in miscare, spre cetate… Kondrad era sigur ca la apusul soarelui va bate la poarta cetatii. Si poate ca asa ar fi fost daca cetatea ar fi avut poarta. In fata cetatii pe latura de apus, exista o cetatuie asezata pe un pinten de deal. Intre acest pinten de deal si un pinten din fata lui curgea Samusul si langa Samus era o limba de drum pe care a venit convoiul.

Nu era nici macar o bariera. In fata cetatii se gasea un camp deschis, destul de vast, pe care era un bastion singuratic, caruia nu-i vazuse rostul. Destul de contrariat si in acelasi timp deceptionat, Kondrad chema pe comandantul cetei de voinici dat de Craciun si-l intreaba:
– Pavele, asta-i cetatea?
– Nu, Magistre, asta-i cetatuia. De fapt, ceea ce dumneavoastra intrebati…nu exista…
– Pavel, te stiu om dintr-o bucata, iti bati joc de mine?
– Nu mi-as permite, Magistre, dar aceasta-i realitatea. O cetate a acestei localitati, sau ceea ce numiti dumneavoastra o cetate, nu exista!
– Si eu, care am misiunea expresa de-a apara aceasta Cetate din partea regelui, ce voi face? Sper ca aceasta gluma nu se intinde pana la Majestatea Sa.
– La aceasta intrebare, nobile Magistre, nu eu va pot da raspunsul. Cnezul Aulu va poate spune mai multe.
Deci nu mai era nimic de intrebat…Strajerii le-au facut semn sa treaca. Se stiau asteptati, dar asa primire… Or fi dat jos portile?Dar aici nu se vedea sa fi fost porti niciodata…aici asa se intra… de fapt isi continuau drumul. Kondrad, om cu experienta in domeniu, n-a inteles de ce intre cele doua versante ale dealului nu s-a construit o fortificatie care era foarte lesnicios de realizat si aveau astfel si o poarta de intrare.
Ajunsi in mijlocul “cetatii”, au fost intampinati chiar de Aulu care i-a condus pe poarta hanului unde au fost incartiruiti si ospatati. Intalnirea cu Aulu a fost scurta. S-au privit unul pe altul, au schimbat cateva cuvinte si s-au despartit, urandu-si “noapte buna’, dandu-si intalnire pentru a doua zi. Gandurile lui Kondrad erau din nou pesimiste. Lipsa portilor, putinele cuvinte schimbate cu Aulu de “bun venit” …iar ceilalti s-au multumit sa-l bata pe umar. Toate aceste lucruri il duceau la sumedeniile de bande de lotrii, de hoarde, ce au trecut pe aici prin “cetate”, unde nici macar o poarta nu exista si totusi nu i-au putut stapani, nu i-au putut invinge. Ce secrete ascund acesti oameni? Ce secrete pot fi mai mari decat insusi aurul pe care-l scot?! Ce-mi ascund mie? E posibil sa-mi fii intins o cursa? Oare regele din Buda stie ce-i aicea? La aceasta intrebare curand va primi un raspuns pe care, daca l-ar fii stiut regele, sigur nu i-ar fi placut. Ne aflam in anul 1239, imediat dupa invazia cumanilor si el, Magistrul, era cel care trebuie sa rezolve problemele de siguranta ale cetatii. Care sunt ele? Somnului i se facu mila de el si-l rapi din paienjenisul gandurilor nedezlegate. Prezentarea la Sfatul Mosilor, Cnez si Jude a avut darul sa-i risipeasca, cel putin in parte, banuielile si in primul rand faptul ca ei nu sunt oameni de rea credinta pentru rege, dimpotriva, ei se declara supusii lui. La fel si cnezul Aulu, care era, de ce sa nu recunoastem, un barbat frumos si, dupa cum ii mergea vorba, si un luptator neintrecut. Abil in discutii si inteligent, conducea discutiile cu mult aplomb si voie buna. Avea o maniera aparte de-a pune intrebari si reusea sa-si clarifice toate neclaritatile fara sa-ti dai seama ca tu i-ai pus la dispozitie datele care-i erau necesare. A povestit si cu “Mosii” si cu Judele si toti, prin ceea ce spuneau, erau in consonanta cu cnezul Aulu, de parca citeau pe hartie unul si acelasi lucru. Erau interlocutori placuti si te simteai bine in preajma lor, in atentia lor.